Nu m-aș mira dacă, atunci când voi ajunge, în cele din urmă, în anticamera Infernului, i-aș găsi acolo, invitându-mă să sorb dintr-o ceașcă umplută prea mult cu ceai preparat din plante mai amare decât permit limitele convenționale subînțelese pentru adjectivul respectiv, pe Emil Cioran, Béla Tarr (Lars von Trier sau Gaspar Noé se află mult mai sus în ierarhia locului, nu se ajunge atât de lesne în preajma lor) și Petronela Rotar. Aceștia doar mi-ar povesti, gemând, suspinând și scrâșnind, despre tot ceea ce se află dincolo de anticameră – despre ceea ce mă așteaptă, expunând toate detaliile prelungi în care zace, de altfel, și Diavolul. După o vreme, voi realiza că, de fapt, nici nu mai este nevoie să pătrund vreodată în Infern. Deoarece Infernul nu este Infernul, ci Infernul pe care Cioran, Tarr sau Petronela Rotar mi-l povestesc. Exacerbând cumplit orice semnale, oricât de slabe, prin cavernele și cochiliile mentale pe care le poartă, cei trei pot transforma orice infern într-un alt infern, independent de cel care i-a dat naștere, dar în egală măsură infern. Nu are nicio noimă să înaintez mai departe de atât, dincolo de anticameră – și poate că nici nu am unde. Poate că exact acesta era locul în care eram menit să rămân – infernul meu, un infern povestit, mereu o umbră, mereu o amenințare, o încordare în expectativă.
În Supraviețuire, Petronela Rotar (se) scrie cu un condei înmuiat într-un melanj de durere pură, transparentă, și stil literar pur, opac, ambele egal lichefiate și strigându-și izvoarele situate departe, ascuns, printre culmile cele mai inaccesibile (pentru a nu le uita, deși știu că le vor uita). Textul mustește de luptă (luptă!) și de poezie, închegându-și toate durerile într-o carte în care se poate crede.
În viața corporală, frecventez dimensiuni diferite față de cele ale autoarei: pe de o parte, sunt privilegiat ca trecutul meu să nu poarte urmele de cauciucuri ale unor tragedii feroce; pe de altă parte, față de fenomenele specifice lumilor psihologiei și terapiei, obișnuiesc să efectuez, instinctiv, câțiva pași înapoi. În viziunea pozitivistă asupra vieții alături de care înaintez prin existență, nu mi-aș permite vreodată să fiu sceptic față de realitatea unor activități cu fundamente științifice. Însă, prins sub (1) dărâmăturile prezumției unui efect placebo față de conștientizarea faptului că nu este vorba despre un efect placebo și (2) scepticismul meu în formă de profeție care se îndeplinește singură, staționez în ipoteza că aceste metode ar curge peste mine, precum o hipnoză inofensivă față de care sunt imun. (Pentru mine, psihoterapia este: atunci când privești fix în sus, iar gunoaiele plutitoare din interiorul ochilor au răgaz suficient să se depună.) Privind înapoi către vorbele unui alt mare lucrător al infernului, Eugen Ionescu, vorbe care răsunau matinal prin amfiteatrele somnambule din subsolul liceului meu, în care mă ascundeam de orice deznodământ, pot spune că:
„Lanțurile mele sunt urâțenia, tristețea, mizeria, bătrânețea și moartea. Ce revoluție m-ar putea elibera de ele?”
Ce psihologie m-ar putea elibera de ele? Notat la timpul cuvenit, textul reluat mai sus rămâne unul dintre citatele de seamă din abecedarul străvechi al identității mele, însă nu am mai trudit niciodată de-atunci pentru a-i regăsi sursa precisă. În orice caz, întrebarea rămâne atât de tăioasă încât nici nu mai are nevoie de notă de subsol. Așadar, această problematică îmi pare prea dură pentru a-i permite cojii sale să fie vreodată străpunsă altfel decât prin a începe să alerg în cealaltă direcție. De altfel, „[…] Nu toată lumea poate sau vrea să se vindece”1
Cu toate acestea, împiedicându-mă și rostogolindu-mă dureros de-a lungul paginilor Supraviețuirii, am recunoscut acel miros familiar și inconfundabil de aer rarefiat, de suflet rarefiat. Cred că este plauzibil să fi respirat cândva aceleași molecule cu umbra din spatele acestui stil dureros și maiestuos prin durere – dureros ca o măsea în care scobești cu dalta, pe viu, și maiestuos precum o pasăre în flăcări, zburând. În aceste zone acoperite de ceață nu există chipuri, deoarece nu există apropiere – dar înclini capul, în semn de salut respectuos, față de toate celelalte umbre intangibile care se discern vag prin ceață. Simt că:
„Și eu din aceeași vale a durerii și plîngerii mă trag, am străbătut-o pe jos, tîrîndu-mă uneori, împiedicîndu-mă, cu tălpile, coatele și genunchii zdreliți, m-am oprit și am luat-o iar de la capăt […]. Cunosc drumul, piatră însîngerată cu piatră însîngerată, fir de colb cu fir de colb, mărăcine cu mărăcine.”2
„Cunosc drumul, piatră însîngerată cu piatră însîngerată.” Eu nu am reținut (sau măcar găsit?) totuși drumul către ieșire și nu aș avea niciodată noblețea umană, cred, de a arăta altcuiva ieșirea, chiar dacă aș cunoaște-o. Aș rostogoli, mai degrabă, pietre în calea ei. Dar, dincolo de absența radicală a unui puls social și de scara mult mai redusă a manifestărilor mele mentale, anomalii fără trecut și trup, trebuie să salut cu salve de tun multe dintre viziunile Petronelei Rotar. Autoarea vorbește, de pildă, despre starea de eliberare pe care o emană apropierea de spitalul unde știe că Suferința îi va fi, într-un fel sau altul, luată în seamă și tratată, spre deosebire de lumea exterioară spitalului, unde Suferința își hăituiește prada având libertate completă de mișcare. În existența mea mult atenuată și ferită de cataclisme materiale, am manifestat o impresie identică în timpul unor vechi vizite la dentist: simțeam că acel cabinet rece era singurul (nu este o figură de stil: singurul) loc confortabil din întregul (meu) univers, pentru că permitea înfiriparea singurului moment din timpul meu în care puteau fi luate orice fel de măsuri împotriva Durerii – măcar împotriva uneia dintre ramurile sale. Iată diferența de scară (spital-dentist) despre care vorbeam; dar această diferență de origine este acoperită, înghițită de căderile de pietre; pe măsură ce ne adâncim în intensitatea moale a existenței emoționale, care prefigurează căderile: „Fiecare cădere în gol te aduce mai jos cu o treaptă decît ai fost ultima dată”3.
Odată ce treci dincolo de anumite culmi ale simțirii, trecutul care s-a umflat ca un cadavru și te-a împins în aceste pustietăți este șters; nu mai contează cum ai ajuns aici și nu se mai știe cum ai ajuns aici. Durerea tuturor transcende identitatea fiecăruia. Nu mai contează drumul specific pe care l-ai urmat pentru a ajunge în același loc. Pârâul a ajuns în ocean. Fiecare făptură prezentă în acest tărâm este demult uscată și lăsată în voia vântului. Petronela Rotar apucă de gât și sugrumă o veritabilă filosofie a disperării, însă nu pentru a o înlocui (nu se lucrează cu astfel de iluzii), ci pentru a o determina să urle, astfel încât să putem auzi și noi, în sfârșit, zgomotul care ne asurzea necontenit, mutește. Aceasta este o descriere clinică a disperării filosofice.
„Poate mă răcesc așa de tot, mă gîndesc. Ar fi cel puțin interesant să fiu martora răcirii propriului cadavru, dar înainte de-a fi mort de-a binelea.”4
„Dacă aș deschide gura, nu ar ieși sunete. Nu pot spune nimic. Nu am cuvinte, nu am gînduri, nu am răspunsuri. […] Nu îmi spune să zic ceva, orice. Nu pot.”5
„[…] Dacă nu aude nimeni e ca și cum nici nu ai fi plîns”.6
Iată: neînfricată, autoarea nu ezită să adune de pe jos cioburile pe care calcă și să taie cu ele tot ce poate fi tăiat. Să taie în carne vie și în suflet mort. Am realizat într-unul dintre frecventele mele pelerinaje ale disperării că oamenii nu trăiesc, ci rătăcesc. Rătăcirea este atributul primar al ființei umane… Iată:
„[…] unde să mă duc cînd nu mă așteaptă nimeni? Și unde să rămîn cînd nu e nimeni să mă țină?”7
Dialogul ciudat pe care Supraviețuire l-a stabilit cu caroseria ruginită a vieții mele răzbate constant… În paralel cu unul dintre mottourile pe care l-am preluat pentru un volum mai vechi, autoarea consideră că „ceilalți sînt urme, nicidecum Infernul”8 – îndrăznesc să spun că metafora metaliterară a urmelor poate ajunge mult mai departe chiar decât tăria imaginii inițiale, cea pe care am împrumutat-o. Și apusul, un concept în care obișnuiam să cresc ca într-un cocon, este exacerbat de această viziune literară scăpată de sub control (cine să îndrăznească a o controla?):
„[…] îmi place să urmăresc soarele prăbușindu-se în mare, ca să facă loc întunericului.”9
Totodată, am regăsit, zâmbind, chipul familiar al psihozei personale care mă forțează să nu gândesc niciodată altfel decât în materie primă pentru viitoarele mele scrieri: „Nu sînt nebună, sînt scriitoare.”10 Nici nu știu dacă se cheamă că trăiesc cu adevărat; mai degrabă, trăiesc citind cartea care se scrie, instantaneu, în momentul contactului dintre conștiința mea și realitate. Eu, scriitor. (Mă întreb: oare am citit vreodată cartea Petronelei Rotar sau am citit direct ceea ce am scris despre aceasta?) De asemenea, am regăsit (regăsiri, regăsiri) acea confluență inexprimabil de îndepărtată a tristeții, frumuseții și singurătății – trei entități-semizei, cu rădăcini comune, cu rădăcini comune care duc înspre o trăire nouă, apăsătoare, deloc comună, deloc umană – sau prea umană:
„[…] mereu singură, mereu ducînd în minte cu luciditate adevărul ăsta că, orice ai face, orice ai simți, doar tu ești acolo, nimeni altcineva nu vine cu tine. […] Poate de asta mă întristează totul. Și frumusețea lumii mă întristează. […] Și în fața unei minuni, tot singur stai.”11
În acest mediu mereu aflat în crepuscul, care neagă cu vehemență non-crepusculele, fiecare (torturant cuvânt, realizezi ce înseamnă cu adevărat „fiecare”?!) bătaie a inimii devine un singur timp singur pe membrana unei tobe care invocă și evocă războiul generalizat al ființei nude în fața lumii. Totul își pierde echilibrul, constrâns întotdeauna să se deplaseze doar pe muchia apocalipticului, care contaminează fără discriminare orice element al lumii – fiecare, ultimul:
„Și ultimul fir de lavandă se va usca în ghiveci.”12
Totul se poate usca, dar totul se poate și sparge. Totul se va usca și se va sparge. Iar apocalipsa nu se poate produce decât în cotidian – chiar și cea mai personală criză ascunsă printre faldurile cortinei minții se derulează, inevitabil, pe scena lumii:
„Azi mi s-a sfîrșit vara. […] s-a spart în zeci de bucăți, ca o farfurie scăpată pe jos.”13
Petronela Rotar taie, dar și arde (și renaște, dar această parte a operei sale o las în seama celor care mai au o naștere rămasă în ei, pentru a putea renaște). Ironiile și satirele sale provoacă sângerări:
„Nu mă simt deloc bine, dar nici bunica nu s-a simțit înainte să dea ortul popii.”14
Sau:
„[…] problema cuvintelor e că nu știi prin ce guri au mai umblat pînă să ți se așeze pe limbă.”15
Aceste lovituri scurte și usturătoare de bici nu reprezintă însă elemente discordante; ele nu se desprind de disperare, ci există în ciuda ei, deci coexistă. (Atunci când ești aruncat în ring, lovești.) Într-o imagine abundent tulburătoare, adresată și azvârlită tatălui îngropat, fiica autoarei devine:
„[…] singura treabă bună pe care ai făcut-o vreodată. Și aia, fără să vrei.”16
Realitatea nu este niciodată exonerată de participarea la aceste revărsări de crize. Oricât de abstractă ar deveni substanța disperării („În jurul nostru, cîmpul transpira.”17 – îi simți apăsarea suflată?), nu există niciodată izbăvire, nici măcar din calea proporțiilor corecte, care țin cu dinții de propria rigiditate:
„[…] cea mai urîtă zi din viața ta: ziua în care nu ai avut ce le da copiilor tăi de mîncare.”18
Petronela Rotar pune în scenă o ambuscadă asupra existenței umane, atacată și forțată să se descompună în elementele sale primordiale, cele care nu se tem niciodată să înceapă cu majuscule. Nu „trăim” niciodată pur și simplu, așa cum s-ar cuveni pentru cineva aflat în viață, ci suntem singuri, iubim, visăm, suntem bolnavi sau plângem – poate chiar murim (deși se crede, eronat, că moartea survine o singură dată). Izolat astfel, fiecare dintre elemente își păstrează vibranța poetică. Iar dacă ne dorim cu adevărat să credem, până la capăt, într-un singur element primordial, acela nu poate fi decât poezia, unica stare de agregare a fiecărui cuvânt al Petronelei Rotar. Poezia reprezintă liantul care permite ca toate aceste elemente lipsite, separat, de sens, să nu aibă sens nici împreună. Dar poezia nu este, desigur, preocupată de sens; poate doar de sensul curgerii. Stilul poetic unifică timpul („cimitirul […] mi-a rămas mic”19) și permite zvâcnirilor inconștientului să se manifeste sub forma unor intruziuni spontane, levitând deasupra textului („actele ratate la control!”20). Stilul poetic-acid, bazat doar pe elementele izolate și încolțite (ca de o haită de lupi), ne permite să privim de la distanță realitatea, de dincolo de înstrăinare – pe măsură ce Iisusul vechi și „scorojit” a fost înlocuit de unul „nou-nouț”, „perfect”21, ploaia „plînge la fereastră amarnic, cu hohote și clăbuci, ca un copil necăjit”22. Suntem mereu încolțiți.
Supraviețuire este brutală, de la un capăt până la celălalt (la fel, de altfel, ca însăși supraviețuirea). Brutală este și schimbarea registrului în momentul în care „cuvântul înapoi”, zbătându-se în apropierea coperții de final, se întoarce și se adresează direct privirii cititorului, care aproape că tresare:
„Dragă om care ai citit cartea asta,
dacă ai ajuns pînă aici, atunci sigur ai simțit și tu cîtă singurătate se revarsă din textele mele. Poate ai simțit-o fiindcă e și în tine.”23
Realizezi că nu poate exista decât o singură singurătate. Universul scris de Petronela Rotar se deschide precum o gură flămândă, care urlă, și salivează, și înjură, și linge. Iar cartea aceasta reprezintă un colaj din grefe de speranțe moarte și bucățile disparate ale unei mari, mari dureri, îmbibată în pagini de jurnal – mereu aceeași, durerea cea mare, în care avem loc cu toții. Dar dacă nu am avea jurnal, dacă nu am avea durere? Rătăcim, rătăcim în lumea în care singurătatea, tristețea și frumusețea nu-și mai reneagă comuniunea.
„E așa de trist și de frumos, repetam.”24
Supraviețuire este o carte cu ochii închiși, luminată de soare – o clipă de întuneric rece, înconjurat de căldură. Nu știm cine a început să putrezească primul, însă, categoric, această carte nu va pune capăt descompunerii; o va da mai departe. Este rândul tău acum.
„Și urlu.
Urlu.
Urlu.
Urlu.
Și urlu.”25
- Petronela Rotar, Supraviețuire, Editura Trei, București, 2026, p. 16. ↩︎
- Ibidem, p. 17. ↩︎
- Ibidem, p. 73. ↩︎
- Ibidem, p. 39. ↩︎
- Ibidem, p. 72. ↩︎
- Ibidem, p. 118. ↩︎
- Ibidem, p. 161. ↩︎
- Ibidem, p. 123. ↩︎
- Ibidem, p. 9. ↩︎
- Ibidem, p. 131. ↩︎
- Ibidem, p. 43. ↩︎
- Ibidem, p. 89. ↩︎
- Ibidem, p. 88. ↩︎
- Ibidem, p. 39. ↩︎
- Ibidem, p. 23. ↩︎
- Ibidem, p. 145. ↩︎
- Ibidem, p. 139. ↩︎
- Ibidem, p. 132. ↩︎
- Ibidem, p. 138. ↩︎
- Ibidem, p. 35. ↩︎
- Ibidem, p. 137. ↩︎
- Ibidem, p. 34. ↩︎
- Ibidem, p. 207. ↩︎
- Ibidem, p. 210. ↩︎
- Ibidem, p. 120. ↩︎
