Și…
Ascultai Solaris, apoi îți dai căștile jos și ești pus la pământ (nu ești pus la ocean) – jos, odată cu căștile – de muzica radioului, cronic prefabricată din plăci acute de polistiren. Un moment simbolic ca un drapel cu trunchiul gol pe dinăuntru, în care viermuiește marea opoziție dintre talazurile pe care tu le auzi dinspre interior, atunci când blestematul verbiaj al lumii amuțește pentru câteva clipe, și hidrocentralele vieții industrializate, din care răsună refuzul de a negocia în dureri.
Încerci să stingi oceanul cu apă.
„Blood drips from your fangs.”
Robin Staps este – el însuși – Oceanul. Mereu abisal, Oceanul. Deplin nesfârșit, Oceanul, raportat la experiența umană, și totuși ascunzându-se dincolo de o extremă fragilitate, cu toți curenții și toate viețile sale capricioase. Oceanul, cu corali morți și pH în prăbușire, așteptându-și tributul adecvat, plătit în moneda craniilor, ferită de fluctuații. Vulnerabil și brutal, este totuși Oceanul pământean? Frust, frânt, fulminant… Indiferent cum ar fi orbitele tuturor celorlalte elemente din colectivul The Ocean, fie ele chiar hiperbolice sau parabolice, deci detașate, certitudinea că nimic nu va seca rămâne de neclintit, precum apa, cât timp Staps va continua să creeze nouă scoarță oceanică – o simplă alegere, în ceea ce-l privește.
O turmă de elefanți se deplasează fără strop de efort și fără pic de scufundare pe suprafața apei – mereu în expectativă (apa) –, atinși – mângâiați, loviți – de divinul infernului, cu tentacule, cerneală și solzi.
Apa are piele.
Între prima formă de viață care s-a târât, inconștient și cu inconștiență, în afara placentei oceanice, și tsunamiurile megalitice, care ne pot și ne vor împinge și apoi trage înapoi în infernul de origine, nu există decât suprapunere. Staps are acces neîntrerupt în aceste galerii în care lumina nu are nici urmă de legitimitate – de aceea, oricare ar fi zecile de brațe prin care alege să exprime descoperirile sale cele mai de preț, Oceanul continuă să aibă valuri.
A zecea poruncă din (sper) primul decalog The Ocean, Solaris reprezintă o creație la fel de complexă precum însuși Oceanul – tot deodată. Durerea multipolară pe care acest monumental concept-exoschelet o exercită asupra noastră curge prin albii deja săpate de ape deja secate și se transformă imediat în durerea noastră – niciodată a voastră sau a lor. Ne crește un dinte fără de carii, pe care va trebui să îl extragem însă, pentru a putea opri durerea fără sursă și fără noimă, dar cu sursă, cu noimă, iar prin locul rămas liber de dinți va curge Oceanul. Știrb, Oceanul.
Anatomia muzicii din această colecție elevată urmează cu precizie oceanică linia perfectă a unei complexități subtile, exact cea pe care visez să o incinerez și eu cu privirile mâinilor, dintotdeauna, întotdeauna. O complexitate pe care nu poți să o atingi decât dacă nu o găsești. Ceea ce se află în partea stângă a unui semn de egalitate asimetric. O complexitate care nu privește în jos și nu are limbă. O complexitate cu noduri și scări în spirală. O complexitate-catafalc. Șah care se joacă fără piese, doar privind tabla goală.
Explorând unul dintre conceptele critice ale mentalului science-fiction uman, Solaris, albumul plutește printre viziuni înconjurate de contururi mitice și culori revărsate, nevărsate, de-abia recognoscibile, idei fără exterior, topite și fuzionate nefiresc de apăsarea magmatică, dinspre trecut, a epocilor deja depuse.
Dar noi suntem trecutul. Sau eram. Am fost.
Întotdeauna te poți arunca în ocean.
Nu avem decât extremități.
Îi dăm târcoale disperării. Așteptăm să se întoarcă înspre noi. Și…
„The notion that technology equates emancipation
Is a fairy tale
It's quite eye-opening to take a look at history.”
Vârful cel mai înalt: „Ultima Esperanza, Pt. I”.
