Unul dintre cele mai eficace tratamente cunoscute împotriva germenului existenței, care persistă, maladiv, pe tronul lucidității noastre, este, poate, creația lui Béla Tarr. O anabioză permanentizată, aceasta se scurge, discret, mereu pe lângă marginile existenței, numai pe lângă marginile existenței, săpând șanțuri în jurul periferiei crepusculului – cu complicitatea rău-famată a timpului. La finalul peliculei, constatăm că șanțurile au devenit oceane, iar noi am fost transformați într-un continent, plutind singular, în derivă – oricum eram. Parcă nu mai putem da crezare niciunei dovezi care să ateste existența altor forme de viață în afara noastră: individul rămas în urmă. Tarr – chirurg paralizat, care efectuează numai vasectomii și histerectomii, ținând bisturiul în dinți.
Cel mai facil mod de a asimila cinematografia medicamentoasă din The Prefab People (în măsura în care „facil” reprezintă un termen care să poată fi vreodată utilizat, în mod legal, în proximitatea lui Tarr) este să mai fi gustat anterior din pelinul caracteristic călăului maghiar. Cei inițiați anterior, prin lobotomiile morale Sátántangó sau Werckmeister Harmonies, vor recunoaște ritmul atroce al lucrurilor: carnavalul unei găini decapitate, care și-a vărsat demult amarul, încremenind într-o fotografie. Fântâni arteziene de sânge alb-negru (mai mult negru, mai puțin alb – rarefierea puținului). Răbdător, precum un încordat animal de pradă, Tarr știe exact expresiile faciale schimonosite pe care le excretăm în timp ce privim sentimentele amputate de personajele sale, zvârcolindu-se împreună pe un ecran nemilos, într-o Mare Moartă a discordiei, aversiunii și asfixierii existențiale. Să lingi zahăr și să fie sărat…
Tarr conspiră, ca de obicei, împreună cu timpul, împotriva privitorului, care nu poate sfârși altfel decât devenind o nouă victimă în pluviala viziune cinematografică a somității maghiare. Un film static în mod uniform paroxistic: auzi deslușit cum îmbătranești, auzi pielea cum ți se zbârcește în riduri, auzi mâlul fiind.
The Prefab People: o nouă filă în marele rechizitoriu împotriva ființei umane, pregătit, cu minuțiozitate patologică, de Tarr. De această dată, se aduc acuzații mai grele decât am putea cântări vreodată, doar prin banalitatea debilitantă a zilelor ieșite din balamale, doar prin morbiditatea fără limite a sentimentelor perfide, nu prin răul manifest, cu amprente lăsate în sânge. Totul este mutant, malign, monstruos, chiar și – mai ales – acele elemente care credeam că reprezintă decorul inofensiv sau măcar neutru, fondul fad al tabloului nostru existențial. Nu avem niciunde în fața ochilor cadavrul vreunei victime propriu-zise, precum se întâmplă, atât de brutal, în Sátántangó. Se produce, aici, o crimă fără cadavre, o eviscerare fără sânge și organe; dar cunoaștem și recunoaștem, dureros, arma crimei: relațiile interumane. Filmul este doar o sinteză documentară a actului crimei; un meci de box în care loviturile reciproce se dau prin sentimente, fără mănuși. Cineva se năpustește către altcineva, dar totul se petrece, nevropatic, între penumbre din laudanum…
Mi-aș dori ca Béla Tarr să mă întrebe: nu este fiecare nouă zi o crimă împotriva umanității, din noi sau din alții?
