Am urât dintotdeauna somnul, pentru că am urât dintotdeauna moartea, iar somnul este, evident, doar o versiune preliminară a morții, o acomodare treptată, prin doze crescânde, cu otrava sa. Mariajul de bunăvoie cu orizontala și întunericul – cum nu este aceasta tocmai moarte propriu-zisă? Atunci când trebuie neapărat să dormi, măcar să dormi doar pentru a te putea trezi din ceva. Din cauza acestei strânse înrudiri dintre somn și moarte, nu am fugit niciodată din fața provocărilor al căror preț se plătea în ore pierdute de somn, ba chiar le-am acceptat, de multe ori, cu [somnul mi-a șters momentan acest cuvânt, nu îl mai găsesc], cât timp corabia trupului dădea semne că este capabilă să tolereze valurile, să le facă față, scârțâind ușor apocaliptic, dar fără a naufragia.
Nick Cave, un nesfârșit și elegant experiment în existență experimentală, mi-a oferit o nouă astfel de provocare de a mă ridica împotriva morții nocturne, invitându-mă să mă lepăd de două ore și jumătate de somn din cele nu mai mult de cinci ore și jumătate pe care eram dispus să le aloc, oricum, rătăcirii lucidității, oferindu-i-le, în schimb, lui jertfă. Cele trei ore de somn cu care navighez, prin urmare, în ziua care se succede concertului, sunt dedicate lui Nick Cave. Oricum, o asemenea zi, cu excitații nervoase înfundate, cu reflexe întârziate și simțind că mai mori câte un pic, din când în când (dar un alt fel de moarte, una luminoasă, nu întunecată, precum somnul), este modul cel mai corect de a celebra un concert Nick Cave and the Bad Seeds. Să provoci întotdeauna moartea la duel; să nu-i accepți niciodată bețiile apetisante.
Mi se pare atât de greu de identificat consistența exactă a muzicii lui Nick Cave. Mă simt, după ce sunt străbătut de creația sa, de parcă am privit scena unei crime, iar acum încerc din răsputeri să-mi reamintesc evenimentele care s-au derulat în fața mea, dar îmi este pur și simplu imposibil să identific cu certitudine măcar un singur element. Totul pare familiar, dar nimic nu mai este recognoscibil până la capăt. Mai degrabă, odată cu fiecare nouă piesă, constat că Nick Cave and the Bad Seeds mă percheziționează, căutându-mă de orice potențiale suflete ascunse pe care le-aș putea avea asupra mea. „Ce-i asta?”, mă întreabă sever și iubitor Nick Cave, cu vocea sa mai gravă ca o chitară având un mormânt pe post de cutie de rezonanță, arătându-mi cu mâna sa dreaptă și roșie o dâră de sentiment prăfos pe care îl purtam asupra mea, fără să-l știu sau fără să-l declar (cele două verbe sunt sinonime, nu-i așa?). Și chiar nu știu ce să-i răspund; nu știu ce este acest sentiment – mă privesc simţindu-l, dar tot nu știu ce este. O multiplicitate de sentimente și gânduri neidentificate se tot acumulează. Fiecare sentiment pe care nu îl mai recunoști reprezintă încă un pas către marea eliberare.
Nick Cave este un cioclu care îți arată înspre sentimente profund nefirești (scrise cu litere mari și sclipitoare și cântate de copii), precum iubirea sau bucuria, care au fost demult eradicate în timpul extincției antropocenului. Dar ce să facem cu ele? Dricul parchează în fața maternității. Această muzică nu are niciodată un gust clar, ci oscilează întotdeauna în jurul și în ciuda a ceea ce ne-am aștepta, dar fără a se depune vreodată. Dulce, dar nu dulce. Amar, dar nu amar. Și totuși, nici dulce-amărui. Percheziția continuă și nu poți ascunde nimic, pentru că nu mai există decât nicăieri și, oricum, nu mai ai nimic pe care să-l mai ascunzi. Să încerci să deslușești ambianța emoțională a muzicii lui Nick Cave: să încerci să prinzi un întreg râu în palme, fără să ai vreun râu în preajmă.
„And everyone has a heart and it's calling for something
We're all so sick and tired of seeing things as they are
Horses are just horses and their manes aren't full of fire
The fields are just fields, and there ain't no Lord
And everyone is hidden, and everyone is cruel
And there's no shortage of tyrants, and no shortage of fools.”
Nick Cave este o floare și este o coroană de flori și este o coroană de spini. (Iar Warren Ellis este o floare din care au crescut alte flori, din care au crescut zei.) Este sălbăticia pe care o simți încă mustind liberă în mușchii mereu potențial rebeli ai unui cal bine înșeuat. (Cai în flăcări se prăbușesc în Soare.) Nick Cave pare a fi o emanație a propriului tău spirit, pe care, la un moment dat, realizezi că ai scăpat-o complet de sub control. Acum, îți șoptește necontenit îndelungate și necurate povești pe care le uiți până să ajungă, măcar, la final – povești nu inspirate din viață, ci din care viața, mai degrabă, se inspiră. Acum, îți șoptește să stai cu mâinile încrucișate pe piept pentru a-ți simți inima bătând. Te conformezi.
În caz că mai este permis să ne întrebăm ceva, orice, după reprezentația dojenitoare oferită de Nick Cave (este cam rușinos să îndrăznești să nu fii Nick Cave), atunci îmi voi permite să mă întreb: dacă, în cadrul acestor mari festivaluri „sincretice”, unde reprezentațiile muzicale, saltimbancii și bucătarii pregătiți să te înjunghie fuzionează suprarealist, ar observa cineva dacă, pur și simplu, nu ar mai exista artiști pe scenă? Vă spun, este o potențială idee de milioane, care ar permite organizatorilor să realizeze economii considerabile sau să poată reinvesti onorariile respective în ceea ce contează cu adevărat: mai mult circ pentru consumator. „Nu vă supărați, aveți câteva minute pentru a vorbi despre Mântuitorul nostru, Nicotina? Sau poate preferați Mântuitorul din fleică fragedă de porc cu roșii coapte?” Mai multe premii, mai mult belșug, mai puțini artiști pretențioși, care să-și etaleze beteșugurile emoționale pentru prea multe minute. Nick Cave ne-a fost servit după un aperitiv obligatoriu de „Chefi la cuțite” – o spălătură stomacal-cerebrală forțată, care ne-a pregătit să digerăm arta cum se cuvine (în timp ce unii dintre noi fantazau tot mai intens doar despre cuțite, dând „chefii” deoparte). Chiar și așa, am simțit că metaforele încă mai pot câștiga, fie și numai pentru intervale scurte de timp – totuși:
„Bright, triumphant metaphors of love
[...]
And I jumped up like a rabbit and fell down to my knees
I called all around me, have mercy on me please
Joy. Joy. Joy. Joy.”
