Într-o seară de joi, m-am întors în Jazzbook Club pentru un concert nesperat, dată fiind raritatea aparițiilor live ale Nadiei Trohin. De această dată, a fost acompaniată la contrabas de Adrian Flautistu și la pian de Albert Tajti.
Adrian Flautistu a studiat contrabasul din copilărie, la inițiativa tatălui său, și a colaborat de-a lungul timpului cu artiști din zona muzicii jazz, dar și din cea a muzicii pop și rock, apărând pe discuri alături de Alina Manole, Viorica Pintilie, Florin Răducanu, Sorin Zlat și Cătălin Milea. Stilul său păstrează un echilibru între rigoarea formației clasice și flexibilitatea jazzului contemporan, cu un sunet solid și bine ancorat ritmic.
Albert Tajti este un pianist format în zona muzicii clasice, care s-a îndreptat ulterior către jazz sub îndrumarea lui Mircea Tiberian, colaborând de-a lungul timpului cu muzicieni precum Alex Man, Michael Acker, Sebastian Burneci, Luiza Zan, Elena Mîndru, Cristian Soleanu și Sorin Romanescu. Stilul său se definește printr-o sensibilitate lirică și un rafinament armonic discret, dar și printr-o capacitate foarte sigură de acompaniament în cadrul unui grup.
Nadia Trohin este o vocalistă de jazz formată inițial ca pianistă, studiind la Colegiul Național de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău și ulterior la Universitatea Națională de Muzică din București, unde și-a continuat studiile până la doctorat. Sub îndrumarea lui Mircea Tiberian, parcursul ei se orientează decisiv spre jazz.
A colaborat cu muzicieni precum John Betsch, Chris Dahlgren, Christian Lillinger, Nicolas Simion sau Cristian Soleanu și, alături de Mircea Tiberian, a lansat în 2011 albumul La margine de București, unul dintre albumele mele preferate din jazzul românesc.
În ceea ce privește stilul Nadiei, ei bine, îmi este frică să scriu despre acesta. Cui îi este frică de Nadia Trohin? Mie. Sau mie? Indiferent de răspuns, adevărul este clar. Când te uiți pe scenă la Nadia Trohin, folosindu-și vocea ca pe un instrument cu o precizie chirurgicală, începi să te temi un pic. Pentru că știi că, cu cât va cânta mai mult, cu atât te va tortura mai intens cu plăcerea de a o asculta. Și, când totul se va termina, plăcerea va fi înlocuită de durerea tăioasă a liniștii.
Din fericire, seara aceasta de joi a fost lungă. Un arc narativ inițiat de Nadia ne-a permis să ne bucurăm mai mult timp de muzica celor trei. Între cântece, aceasta a vorbit despre emoții, despre trăiri personale, dar a și glumit și s-a bucurat, în general, de seară și de public. Printre cei prezenți a fost și marele saxofonist român Nicolas Simion, dar și un grup de studenți ai Nadiei Trohin de la Universitatea Națională de Muzică.
Cei trei au cântat o serie de piese standard, dar și o piesă compusă de Nadia. Însă interpretarea lor nu a avut nimic standard. Zdrobite de emoțiile Nadiei Trohin, nenumărate, amalgamate în combinații misterioase, cântecele s-au transformat într-un drog volatil.
Un moment emoționant al serii a avut loc când Nadia a dedicat o piesă în memoria mentorului și prietenului său, Mircea Tiberian, care a decedat în luna octombrie a anului trecut. Pierderea acestui mare muzician de jazz s-a resimțit profund atât în rândul fanilor jazzului românesc, cât și în rândul numeroșilor colaboratori și studenți ai pianistului. Nu cred că este o exagerare să afirm că majoritatea tinerilor muzicieni de jazz de astăzi au fost instruiți într-o oarecare măsură de Mircea Tiberian.
În cele din urmă, seara s-a încheiat cu un bis și ne-am dus la casele noastre într-o stare de beatitudine pe care doar vocea Nadiei o poate invoca adânc în mintea și inima fiecărui iubitor de jazz.
