Iarna, când zăpada cade neîncetat, fără să țină cont de țesătura urbană, fără să țină cont de oameni, de obligațiile și necesitățile lor și când orașul este unul aglomerat, prost gestionat, cu oameni care nu vor sau nu pot să conlucreze pentru a‑și ușura un pic suferințele cauzate de vicisitudinile vremii, atunci, sentimentele de izolare, sufocare și neputință se transformă într‑o disperare existențială care ne face să ne simțim aproape ca într‑o închisoare.
Așadar, sâmbătă seara, dorind să mă eliberez un pic de sentimentele apăsătoare prin ascultarea muzicii live, am decis să deschid ușa blocului gri și să mă lupt cu nămeții de pe străzile urbei pentru a merge în clubul Jazzbook, la concertul Marquis Collective.
Anul acesta, clubul Jazzbook, a doua casă a jazzului din București după Green Hours, împlinește paisprezece ani de existență și, cel puțin în ultimii ani, este mult mai activ, aici având loc concerte în aproape toate zilele săptămânii. Asemenea Green Hours, Jazzbook este mic. Scena este excelent aranjată și dotată, dar spațiul pentru public este limitat, chiar dacă este bine organizat. Deși nu sunt un mare fan al locurilor unde trebuie să stau pe un scaun la o masă pentru a asculta un concert, pot fi de acord că jazzul este un gen care permite și o astfel de situație.
Când am ajuns la club, acesta era mai mult de jumătate plin și, în nici treizeci de minute, era deja plin. M‑am dus la masa alocată mie și am așteptat începerea concertului, urmărind pisica dolofană a clubului, care se relaxa chiar pe scenă. Din fericire, pisica a plecat înainte ca muzicienii să urce pe scenă și nu a fost nevoie ca cineva să o alunge.
Marquis Collective este un quartet înființat și condus de Patricia Marchiș (saxofon), căreia i s‑au alăturat Sebastian Arvai (tobe), Cristina Lazariuc (bas) și Marius Roje (clape). Anul trecut, formația a lansat primul său album de studio, intitulat Metamorphosis, concertul de lansare având loc în celebrul club Sunset Sunside din Paris, Franța. Acum, au ajuns și la București pentru a‑l prezenta publicului de aici.
Seara a început cu Patricia Marchiș făcând o scurtă prezentare a trupei și a albumului, pentru ca apoi cei patru să ne smulgă din cotidianul citadin împovărat de tone de zăpadă murdară și să ne transpună într‑o altă lume, poate într‑o pădure boreală, unde zăpada este curată, aerul pur, iar omul aproape absent.
„Into the Woods” ne invită direct în pădurea metamorfozării sonore, unde foșnetul armonic ne induce în transe scurte, dar profunde. Pianul este cel care ne ghidează primii pași prin taigaua plină de pace și dulce armonie, urmat de saxofon, care adie ușor ca vântul cald al verii prin pădurea de conifere. Nimic nu este absolut. Zările acestei lumi se reconfigurează constant sub îndrumarea celor patru instrumente.
Basul și tobele sunt subtile la început, dar contribuie consistent. Pianul colaborează excelent și cu acestea, creând momente sonore dinamice, evocative, iar intervențiile saxofonului aduc pe scenă emoții diverse, de la nevoia de a fugi prin pădurea de foioase pentru a scăpa de durerea apăsătoare a vieții cotidiene, la nevoia de a te întinde la umbra pinului de la marginea pădurii, pentru a te îmbăia în razele căldicele ale soarelui și a reflecta asupra greșelilor trecutului.
„Impromptu Dance” și „Under The Veil” ne permit să rămânem o vreme în pădurea introspecției. Copacii sunt făcuți din sticlă și reflectă nemiloși fiecare părticică a trupului și minții noastre. Dar nu așa cum suntem cu adevărat. Ci așa cum am putea fi dacă nu ne‑am împotrivi entropiei acestei lumi. Sau cum am fi dacă ne‑am lepăda de prejudecăți și limitări. Sau cum am fi dacă am reuși să ne suprimăm egoul și să ne îmbrățișăm umanitatea pură.
În pădurea de sticlă, suntem goi, dar înveșmântați de întunericul nopții. Sau suntem îmbrăcați, dar învăluiți de lumina soarelui. Cu toate acestea, nimic nu rămâne ascuns, iar forța metamorfozării sapă adânc și fără‑ncetare.
A doua parte a concertului stă sub semnul transformărilor violente. Piese precum „Volcanic Ash”, „Suite Hellenique”, „East Coast” și „Overture” nu ne mai dau timp pentru a ne sonda sinele. Suntem aruncați în lumea haotică a pădurii urbane. Nu mai avem răgaz pentru a observa toate schimbările din jurul nostru, dar parcă reușim să simțim gustul fiecărei schimbări. Saxofonul modelează noi spații în mintea noastră, fără opreliști sau limitări. Este puternic precum un zeu al naturii, furios pentru că a fost uitat. Basul este dinamic și se întrece cu tobele. Iar pianul este un izvor al virtuozității, cel care leagă și tensionează discursul sonor. Aș da la o parte scaunele și mesele pentru a lăsa muzica să‑mi contorsioneze trupul, dar nu se poate. Regulile orașului modern nu pot fi înfrânte de niciun fel de zeu dispărut în negura istoriei.
Seara s‑a încheiat prea repede și cu toții am cerut măcar un bis. Acel cântec ne‑a dat energia să ne întoarcem în celulele noastre reci, un pic schimbați, un pic mai fericiți.
