„Medicated, drama queen
[...]
Narcissistic drama queen
[...]
What's your rush now
Everyone will have his day to die.”
Ca de fiecare dată, ne plictisești (tu) a crimă cu premeditare cu pliscul tău mai deschis decât un potențial univers cu spațiu curbat negativ, în care unghiurile unui triunghi au mai puțin de 180 de grade, iar Ω<1; (tu) distrugi informația minților noastre cu clonțul tău având mereu un glonț, forțat, pe țeavă. În scenariul cosmologic al Universului deschis, forța gravitațională a întregii mase a Universului este insuficientă pentru a-i opri vreodată expansiunea. În Zagreb, în timpul concertului susținut de A Perfect Circle, mințile noastre insațiabile față de cunoaștere (sic! – pentru că este imposibil!) au fost martore la demonstrația empirică a unei legi cosmice teribile: forța gravitațională a întregii mase a Universului este insuficientă pentru a determina ca această cavitate bucală, în posesia căreia te afli, să se închidă vreodată.
„Talk talk talk talk
Get the fuck out of my way.”
Gura ta continuă să se deschidă – devine și mai mare, tot mai mare, cât mai mare, în armonie cu stoicul principiu economic-umanist conform căruia totul trebuie să crească, tot timpul, pentru totdeauna: produsul intern brut, cifra de afaceri, erecțiile fotogenice generate de videoclipurile și versurile pieselor de prăsilă din biblia-Billboard, glucoza serică. Dumnezeu nu este altceva decât o Mare gură, cu fălcile sale măreț dislocate: Dumnezeu se traduce prin masticație și hiperinflație de molari. Iar dincolo de Dumnezeu nu mai rămâne decât Telefonul (tu).
Telefonul este gura absolută, care definitivează, în sfârșit, transcenderea cărnii, prin mașină. Lucru mecanic inutil. Telefonul este o gură care explică prin viu grai infinit realismul universaliilor – gura care, de-acum înainte, nu trebuie să mai tacă niciodată. Telefonul este gura care poate vorbi și acum, și pururea, și în vecii vecilor. Să fie, doar, litiu-ion, și nu va mai fi nevoie să tacă, să taci vreodată.
„Behold a new Christ
Behold the same old horde.”
Producerea descărcării artistice presupune îndeplinirea unei serii de condiții extrem de specifice – iar aceste condiții nu pot fi oferite decât de dinamica și temperatura mediului colectiv. Nu poți fi, singur, o furtună – ai nevoie de toate elementele furtunii – depinzi de ele. Abandonarea trăirii directe a manifestării artistice și intermedierea realizată între noi și artist de ecranul telefonului, cu toate filtrele sale impenetrabile și incognoscibile, determină starea degradantă în care din potențialele noastre amintiri nu mai rămâne decât un ridicol „amin”. Magia este superstiție, atunci când nu mai este magie.
Cine este acest dintotdeauna vechi James Maynard Keenan, din ale cărui pilde și răni curge vin, apoi curge sânge, apoi curge vin? Acest interstițial James Maynard Keenan, ale cărui prerogative muzicale includ, mai ales, dreptul de a ne lovi peste țeastă cu tabletele din piatră pe care fuseseră consemnate cândva legile sacre fundamentale? Cuvântul divin să devină o piatră în moalele capului.
„I rose, I roared, I will, I am.”
Îndemnurile repetate ale formației ca publicul să nu folosească telefonul în timpul concertului (o conduită uzuală pentru toate proiectele lui Keenan – A Perfect Circle, Tool, Puscifer – „Stay here. Stay present. Stay with us.”) au fost, desigur, în van, așa cum este totul atunci când implică mai mult de o singură ființă umană. Omenirea se află mereu împreună cu noi. Iată: o mulțime care vine să asiste la reprezentația unor artiști pe care îi respectă, dar care ignoră ostentativ o rugăminte exprimată stăruitor și direct tocmai de către artiștii pe care îi respectă. Aici este originea distrugerii lumii: nu în obediența distopică, nu în opresiune, ci în inabilitatea comună de a respecta orice regulă – în revolta perpetuă, arzând olimpic doar de dragul revoltei.
Însă James Maynard Keenan nu este o figurină asamblată din dolari pe ecranul telefonului. Făpturile libere cu gurile-telefoane larg deschise au învățat de la el o lecție – una pe care o vor uita, bineînțeles, în câteva secunde, pentru că a da scroll prin existență nu permite formarea unei memorii de lungă durată. Ele – făpturile – au învățat – pe moment – că acțiunile au consecințe. Keenan a ales să își închidă gura și să tacă, pentru o vreme, pe tratatul filosofic „Rose”, ca reacție musculară față de flegmele în formă de telefoane asmuțite către scenă. Keenan știe că nu te poți ascunde în spatele muzicii – și nu se ascunde. Făpturile libere din fața sa au învățat, la rândul lor, că nu te poți ascunde (acțiunile au consecințe) în spatele telefonului, că cineva de dincolo de telefon te poate vedea și poate alege să reacționeze. Scena nu este un ecran de telefon.
„But I'm more than just a little curious
How you're planning to go about making your amends
To the dead.”
Totul se rezumă la modul în care această incontrolabilă gură a ta va reuși să comunice cu morții. Aici este cheia care poate închide, în sfârșit, ceea ce nu știe, în mod normal, decât să se deschidă.
„Alo” înseamnă „ajutor”. Pentru tine. Cheamă-l. Vei avea nevoie de el. Crede-mă. Crede.
Pierzania este blândă.
