© Numărul Trei
A treia zi a festivalului Stray Lights a început cu o discuție despre conceptul de „temporary creative zones”, purtată împreună cu antropologul Radu Umbreș, după care au urmat deja obișnuita sesiune de audiție și descoperire muzicală, de data aceasta alături de Radu Umbreș, Denis Boiangiu, solistul trupei D.E.N.I.S. și Marko Krkljuš, chitaristul trupelor Cardinal și D.E.N.I.S.
Societatea în care trăim a ajuns să fie un sistem extrem de complex și orice alegere ne poate oricând deturna de la țelul nostru final. Am ajuns cu întârziere la concertul Asincron, deși îmi doream de ceva vreme să îi văd live, fiind impresionat de albumul lor de debut, all i had, i gave.
Spre deosebire de serile precedente, scena din Control era decorată cu câteva lămpi plasate perfect printre membrii trupei și, undeva în partea dreaptă a scenei, se afla și o măsuță metalică pe care fusese așezată o vază cu o floare. Concertul începuse de aproximativ 15 minute.
Înființată în 2020, Asincron poate fi descrisă ca o trupă de alternative rock, presărat pe alocuri cu influențe grunge, indie rock, shoegaze și emo. Totuși, ceea ce impresionează cu adevărat sunt versurile trupei, Sara demonstrând o sensibilitate poetică remarcabilă și reușind să transmită un amalgam subtil de anxietate și vulnerabilitate, care ne invită la reflecție, la sinceritate față de noi înșine și față de ceilalți și la luarea în considerare a posibilității de a da dovadă de mai multă umilință, chibzuință și, de ce nu, de regret.
Așa cum s-a văzut și în această seară, „Ema” este, probabil, cea mai apreciată piesă a trupei, dar cred că adevăratele puncte culminante ale albumului all i had, i gave. sunt „Hentai” și „Let Her Drown”. Din fericire, toate aceste piese s-au regăsit în setlistul serii.
Trupa a mai cântat și cele trei piese cu versuri în limba română, incluse pe EP-ul somn/cer variabil, lansat în 2025. Și în cazul acestor compoziții, Sara reușește să impresioneze printr-un stil poetic direct, încărcat de imagini paradoxale, de un strop de absurd, dar și de o vulnerabilitate exprimată fără filtre.
Concertul Asincron mi-a depășit așteptările, iar muzica lor, deși directă, nu este nici facilă, nici superficială. Combinația dintre sensibilitatea versurilor și energia interpretării îi diferențiază de multe dintre trupele tinere din zona alternativă locală.
© Numărul Trei
După Asincron, au urmat băieții de la Baby Elvis. Înființați în 2015, aceștia au două albume de studio la activ, White Elephant (2016) și World Fame (2026), dar și EP-ul Read It In A Pamphlet (2019). Cei patru orădeni abordează un garage rock cu accente punk și influențe synth-pop și emană multă energie, dar și o anumită înclinație spre umor absurd și ironie.
Având piese relativ scurte, trupa a reușit să interpreteze nu mai puțin de 14 compoziții de pe mai multe materiale discografice, invitându-ne într-o călătorie muzicală marcată de energia specifică punk-ului și garage rock-ului, care îndeamnă atât la dans, cât și la revoltă. Versurile trupei atrag atenția prin felul creativ în care explorează absurdul, dar și prin perspectiva ironică și adesea comică prin care sunt filtrate anumite observații sociale.
Baby Elvis a reușit să mențină ștacheta serii sus și să ne ofere încă un motiv de încredere în viitorul scenei muzicale românești, care, de câțiva ani, pare să renască după tragedia din București din 2015, o rană ce a marcat profund comunitatea muzicală și a consumat mult prea mult din energia, speranța și entuziasmul unei întregi generații.
© Numărul Trei
După încă o pauză necesară reorganizării scenei, DITZ a urcat pe scenă pentru a încheia cele trei zile ale festivalului Stray Lights. Deși ascultasem acasă ultimul lor album de studio și fusesem intrigat de atmosfera post-punk și noise rock pe care o construiau piesele lor, nimic nu putea să mă pregătească pentru experiența live oferită de trupă.
DITZ este o trupă din noul val post-punk britanic, care a lansat, până în prezent, două albume de studio și două EP-uri și a devenit cunoscută pentru felul în care îmbină post-punk-ul, noise rock-ul și post-hardcore-ul pentru a crea un zid sonor puternic și dezlănțuit, în care violența nu este gratuită, ci devine o supapă pentru furia, superficialitatea și conservatorismul absurd al societății contemporane.
Versurile celor de la DITZ disecă subiecte cu adevărat dificile și sensibile, precum identitatea personală, anxietatea socială, furia politică, munca alienantă, precaritatea economică și degradarea psihologică. Însă trupa nu se limitează la zgomot, furie sau slogane politice și sociale, ci își construiește discursul prin imagini absurde, umor negru, sarcasm și ironie.
Concertul DITZ a început cu „Smells Like Something Died In Here”, o piesă relativ calmă, urmată de „Taxi Man”, care, spre final, a erupt cu forța unei supernove. Înainte de punctul culminant al piesei, Cal Francis, solistul trupei, a împărțit publicul în două grupuri aflate față în față. Apoi, asemenea unui dirijor care își conduce orchestra spre apogeul unei simfonii, Cal a dat un semnal și cele două tabere s-au năpustit una spre cealaltă într-un pogo spectaculos. A fost un moment care m-a bucurat.
Pogo-ul, dans asociat deopotrivă culturii punk și celei rock, continuă să îi neliniștească, chiar și în 2026, pe mulți dintre cei care privesc din afara acestor comunități. România este încă, în opinia mea, o societate profund conservatoare, nu doar din punct de vedere religios, ci și social, cultural și artistic.
Chiar și astăzi, orice formă de diferență, fie că vorbim despre identitate, dizabilitate, felul în care te îmbraci sau muzica pe care o asculți, are șanse considerabile să atragă priviri nedumerite, comentarii răutăcioase sau, în unele cazuri, ostilitate fățișă.
De asemenea, există o ironie greu de ignorat în faptul că România l-a dat lumii pe Tristan Tzara, unul dintre fondatorii dadaismului, unul dintre cele mai radicale curente avangardiste europene, dar continuă să privească cu suspiciune numeroase forme de nonconformism.
De altfel, Cal a menționat, la un moment dat, că, de la sosirea în România, a observat numeroase priviri insistente și confuze îndreptate spre el. Nu a făcut-o cu reproș sau resentiment, ci a ales să transforme această observație într-un mesaj de apreciere pentru cei prezenți și pentru felul în care reușesc să rămână ei înșiși și să își trăiască viața după propriile valori într-o societate precum cea românească, care continuă să privească diferența cu suspiciune, confuzie sau chiar ostilitate.
Seara a continuat cu aceeași energie explozivă și am fost plăcut impresionat de modul în care participanții la pogo au avut grijă să nu îi lovească pe cei din jur. Atunci când cineva s-a dezechilibrat și a căzut la podea, a fost ajutat imediat să se ridice. Astfel de gesturi demonstrează că, în ciuda aparențelor, pogo-ul nu este despre agresivitate oarbă, ci despre încredere reciprocă și grija față de ceilalți.
Până la final, piese precum „Ded Wurst”, „I Am Kate Moss”, „Clocks” și „No Thanks, I’m Full” ne-au purificat mintea și trupul, ne-au eliberat de câțiva demoni și ne-au trimis înapoi în suferinda societate românească cu mai multă energie și poftă de viață.
Festivalul Stray Lights, desfășurat în bastionul muzicii alternative din București, Control Club, a fost cu adevărat un festin muzical și social. Sperăm că acesta va continua și în viitor și va propune muzică la fel de relevantă, creativă și intensă.
© Numărul Trei
