Istoria muzicii românești nu este ceva ce preocupă pe mulți astăzi, dar întotdeauna mi s-a părut că a înțelege istoria unei arte sau istoria omenirii în general este cel mai bun mod de a ne înțelege prezentul și ne poate ajuta chiar și la conturarea unei identități fundamentate în realitatea obiectivă.
Perioada comunistă, care a durat 42 de ani, a fost una în care numeroase aspecte ale culturii române au fost profund distorsionate și supuse controlului ideologic. Muzica populară românească a fost puternic selecționată, cosmetizată și instrumentalizată ideologic. Sigur, elemente autentice au supraviețuit până astăzi și chiar există și muzicieni care încearcă să recupereze această moștenire muzicală aproape pierdută – un exemplu ar fi cobzarul Bogdan Simion.
Pe lângă pervertirea acestei moșteniri, regimul nu a permis dezvoltarea muzicii precum în vestul Europei. Chiar dacă au existat câteva trupe rock în perioada comunistă, acestea au fost sever cenzurate și, astăzi, o mare parte a rockului românesc din acea perioadă îmi pare limitată de constrângerile ideologice și de accesul redus la influențele occidentale.
Spre deosebire de rock, jazzul românesc a beneficiat de un context relativ favorabil la începutul dictaturii lui Ceaușescu, care a permis o oarecare relaxare culturală, mai ales datorită deschiderii relative față de SUA și Marea Britanie din anii ’60 și prima jumătate a anilor ’70, ceea ce a făcut posibil ca muzicieni de jazz americani de prim rang, precum Louis Armstrong – în 1965 – și Duke Ellington – în 1971 – să cânte la București.
Aceste concerte au avut un impact enorm asupra scenei românești de jazz. De altfel, celebra serie de discuri Jazz de la Electrecord a debutat chiar în 1965 cu discul pianistului de jazz Jancy Körössy, care avea să emigreze ulterior în SUA, unde și-a continuat cariera.
Totuși, istoria muzicii românești nu începe și nu se termină cu perioada comunistă. Cultura concertistică, critica muzicală și reflecția asupra fenomenului muzical au rădăcini mult mai vechi. Cu mult înainte de apariția presei culturale contemporane sau a publicațiilor online dedicate muzicii, cronicarii încercau deja să documenteze și să interpreteze viața muzicală a Bucureștiului și a României.
De-a lungul celor aproape opt ani de existență a Vechiului Număr Trei, cronicile de concerte au reprezentat o parte importantă a activității noastre. În tot acești ani, am documentat evoluția scenei underground românești și am fost martori la momente cu adevărat istorice precum lansări de albume și debutul unor trupe care, astăzi, au lăsat urme adânci. O parte dintre acele cronici le puteți citi în varianta republicată și redactată aici. De la relansarea Numărului Trei, am publicat 28 de cronici, pe care le puteți citi aici.
Între 1882 și 1905, criticul Iuliu I. Roșca a publicat diverse cronici muzicale în revistele Famila, Doina și România Musicală. O mare parte din aceste cronici au fost reunite în volumul De prin Bucuresci. Muzica la sfârșit și început de secol 1882 – 1904, apărut la Editura Muzicală în anul 1987.
În prefață, aflăm că Iuliu I. Roșca este „un demn continuator al strădaniilor lui Nicolae Filimon de a imprima criticii muzicale de la-nceputul secolului al XIX-lea, o ținută elevată”.[1] De-a lungul vieții, Roșca a publicat, pe lângă cronicile muzicale, și texte literare – poezii, piese de teatru –, precum și traduceri din literatura universală. Cronicile sale muzicale au abordat diferite zone ale muzicii din acea perioadă – concerte simfonice, concerte camerale, concerte corale, spectacole de operă și operetă, concerte ale Conservatorului și serate muzicale.
Mai jos, vă invit să citiți fragmente din două cronici. Totuși, vă recomand să citiți întregul volum, deoarece reprezintă o incursiune fascinantă în istoria scenei muzicale bucureștene de la cumpăna secolelor XIX și XX.
Din capitolul unu, Concerte simfonice, „Poema română. Suita simfonică în două părți de Dl George Enescu”:
„Când scrisoarea unui prieten al revistei noastre ne-a adus vestea succesului obținut la Paris de Poema Română a tânărului George Enescu și când ziarele parizene au venit să confirme această știre, negreșit, prima noastră dorință a fost de a ni se procura ocaziunea să auzim și la noi această suită simfonică. Astfel, înțelegeți surprinderea noastră plăcută, când am aflat că Dl Enescu a sosit în București și că, la al doilea concert simfonic, vom avea plăcerea să-l vedem dirijându-și compozițiunea. Recenziunile, scurte dar binevoitoare, ale cronicarilor parizieni și răsunetele presei noastre au făcut ca biletele pentru acest concert să fie luate cu asalt, așa că în ziua reprezentației, casa era, ca niciodată, închisă. Sala era arhiplină. […]
Astfel, ceva solmn părea a pluti în atmosfera sălii. Aceasta a și făcut desigur să ni se pară cam lungă partea I a programului care, de altfel, se și compunea din piese deja cunoscute de la concertele anilor trecuți – Toamna, Uvertură de Grieg; Simfonia nr. 2 de Beethoven; Marșul funebru din Gotterdammerung de Wagner și Toccata pentru orgă de Bach, instrumentată de Esser, a căror execuțiune, ca atare, nu putea fi decât bună.
În sfârșit, după o scurtă pauză, executanții își reocupă locurile. Tânărul compozitor și diriginte apare. E un băiețandru de aproape 17 ani care, fiind bine legat, pare a avea mai mulți. Fiul unui harnic agricultor român, Dl Constantin Enescu, tânărul George, născut la 7 august 1881, în fundul Dorohoiului (comuna Zvoriștea) a dovedit de mic copil un talent extraordinar pentru muzică. Înțeles de către tatăl său, însuși muzicant, la vârsta de 7 ani fu dus la Viena. Când era de 13 ani și jumătate termina Conservatorul, obținând de două ori premiul I: la vioară și la armonie. De aci, trecu la Paris, unde avu de profesor pe Massenet care fu uimit de talentul său extraordinar și zicea despre el: «Nu e decât un copil și-și orchestrează o partițiune ca un muzicant bătrân». Iar Saint-Saens, care a atras atențiunea Dlui Colonne asupra Poemei Române pe care tânărul compozitor i-o prezentase, adăuga: «Crează muzica întocmai cum înflorește mărul…”[2]
Din capitolul doi, Concerte camerale, „Concertul dlui Francis Kneisel”:
„Concertul Dlui Kneisel a venit la timp. […] Dl Francis Kneisel este un artist în toată puterea cuvântului, pe care bucureștenii n-au avut bunul gust de a veni să-l asculte, în numărul la care trebuia să ne așteptăm. Fiul bătrânului profesor de muzică Anton Kneisel și fratele cunoscutului viorist de la Oteteleșeanu, virtuozul de astăzi ne îndreptățea să prevedem încă de pe când studia în Conservatorul din București, ceea ce va ajunge. Terminându-și studiile aci și continuându-le în Conservatorul din Viena, unde și le-a cumpletat cu cel mai mare succes, astăzi Dl Francis Kneisel ocupă un loc de frunte în cercul restrâns al marilor virtuozi.
Concertul s-a deschis prin exectuarea Quintetului pentru instrumente de coarde de Beethoven. Toate cele patru părți ale bucății, executate cu o perfecțiune și o exactitate cu care nu tocmai des am auzit interpretându-se asemenea bucăți, au fost subliniate prin numeroase aplauze și impresiunea generală a fost că quintetul e-n adevăr chintesența muzicii…”[3]
[1] De prin Bucuresci. Muzica la sfârșit și început de secol 1882 – 1904, ediție îngrijită, prefață, note, indice de nume și bibliografie de Despina Petecel, Editura Muzicală, București, 1987, p. 5-6.
[2] De prin Bucuresci. Muzica la sfârșit și început de secol 1882 – 1904, ediție îngrijită, prefață, note, indice de nume și bibliografie de Despina Petecel, Editura Muzicală, București, 1987, p. 27-28.
[3] De prin Bucuresci. Muzica la sfârșit și început de secol 1882 – 1904, ediție îngrijită, prefață, note, indice de nume și bibliografie de Despina Petecel, Editura Muzicală, București, 1987, p. 35.
