Deontologia este precum un deodorant: poți trăi fără o asemenea adiție iritantă, păstrându-ți naturalețea extremă acumulată în pori – însă, fără să o aplici, vei degaja miasme, iar exultarea acțiunilor tale va deveni, pentru ceilalți, exalare.
Transpir abundent și nervos, nu din glandele sudoripare, ci direct din axonii înlăcrimați, de fiecare dată când tușește productiv asupra mea un nou text găunos, al cărui interior viu a fost digerat de regimentele htoniene de bufoni-minioni ale inteligenței artificiale și regurgitat, apoi, prin rudimentele lor cerebrale. Creații balonate, cărora Pământul le face umbră degeaba. Straie ponosite ale culturii căreia i se acordă pensie de invaliditate. O imprimantă imprimând imprimante. Texte care se scriu și se citesc singure – nu este science-fiction, nu este știință, nu este ficțiune. Literatura mașinii de spălat. Bani cumpărând bani de vânzare. Un alt fel de panteism, radicalizat: unul în care nimic nu mai este în nimic, nicăieri. Texte care se scriu și se citesc singure – în afara arcului conștiinței, fără să fie iluminate vreodată de gând – pachete de informație coruptă, care nu servesc nimănui din această întreagă realitate vastă.
Noi, cărămidarii culturii, coșarii conștiinței sociale, trebuie să stăm drepți și să salutăm drapelul deontologiei adormite. (A adormit, poate, în timp ce din ecran ieșeau aburii unei fierturi cinematografice – vreun serial produs după o ștanță din aur, ouat dintr-o cloșcă de aur, crescută, fericit și abundent, la sol – la pământ, totul la pământ! Câți litri de sânge trebuie să fie vărsați până covorul roșu devine covor roșu?) Altfel, evoluția nu se va sfii să ne retrogradeze pe toți: scribi cu mâini, apoi scribi fără mâini, apoi scarabei. Eliberați de cărămidarii culturii, vom dobândi libertatea mult râvnită de a fi expuși mereu cerului liber sau de a consuma excremente (scarabei). Vom desprinde cărămizile din fantoma de mortar care credeam că va deveni un edificiu și le vom putea refolosi pentru a sparge țeste – cel mai popular sport de agrement la nivel mondial.
Viața de apoi este mereu dincolo de „apoi” – un hotar simbolic, o vale de rău augur pe care alegem să o traversăm. Deontologie: citește întotdeauna ceea ce împroști mai departe – dacă nu poți citi, pentru că nu exiști, înseamnă că cercul s-a închis, iar două cercuri închise devin cătușe. Am lăsat căpușele circuitelor digitale să ne trateze, le-am oferit halate imaculate și le-am desemnat hematologi. Apoi?
Ologi, transpirăm abundent, pe măsură ce ne îndepărtăm în viteză de Muntele lui Sisif preafericitul și escaladăm muntele de gunoi care a umplut groapa de gunoi (este și gunoiul un curent arhitectural) a parvenirii oferite de inteligența artificială. Putem fi cu toții autori! Putem fi cu toții curatori, oricât de necurați! Putem fi cu toții dihori! Între plagă, plagiat și platitudine – suferim o anemie severă de atitudine.
Duhori ne doboară! Aplică mai multă deontologie! Mai multă deontologie! Armează deodorantul și luptă cu dihorii, cu sconcșii!
Abscons și fără supradoze de stimă,
Alexandru Zamfir, care a binecuvântat acest text cu onoarea de a scrie din afara plămânului de fier al inteligenței artificiale
