În cadrul acestei serii de articole prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
În episodul anterior ne aduceam aminte de lansarea celui de-al doilea album Luna Amară, Loc lipsă. De aceeași formație se leagă și reminiscența iluminată astăzi (dar câte nu se leagă de orbita Lunii Amare!). Pe data de 7 decembrie 2004, acum 7.770 de zile, clujenii susțineau un concert în istoricul Club A din București (deschis în anul selenar 1969 și dispărut în urma incendiului din Colectiv). Era primul concert de orice fel la care participam.
Dorința presantă de a trăi experiența unui concert live se agravase radical în 2004, odată ce revoluționarul City FM (de asemenea demult dispărut) îmi demonstrase că artiștii transformatori trăiesc printre noi și nu sunt condamnați să rămână doar zeități pe ecrane și postere. Înainte de epoca streamingului la discreție, înainte de „luxul” de a putea cumpăra oricând un album vizat, „Ego nr. 4”, injectat de undele radio, fusese un argument suficient pentru a mă împinge într-o lume încă neexplorată – Asfalt reprezenta un fenomen în care aveam nevoie disperată să fiu imersat.
Tensionat de acest imperativ critic, am rătăcit luni bune printre nucleele feerice de underground din Centrul Vechi, râvnind, iscodind neîncetat în căutarea contextului propice infiltrării. Un concert-tribut Nirvana desfășurat în Fire Club (eveniment despre care nu am reușit să mai găsesc dovezi materiale conservate online), care comemora un deceniu de la sinuciderea lui Kurt Cobain, s-a dovedit intangibil, din motive logistice (taxiul era pentru mine un vehicul la fel de inaccesibil precum o rachetă către Stația Spațială Internațională – care, apropo, la acel moment era permanent locuită de numai patru ani). În luna decembrie, în sfârșit, bunăvoința sorții s-a revărsat asupra mea: Luna Amară, acea Lună Amară, avea să se apropie dincoace de orizontul accesibilității personale – ora neobișnuită de începere a evenimentului, 18:30, îmi permitea să mă agăț de transportul în comun în drumul meu, prin somn, către… următoarea zi de liceu. (Ce disperări mi-a fost dat să respir, a doua zi, pe 8 decembrie 2004? Aceste informații sunt pierdute…)
Asemenea culorilor de pe suprafața unui tablou deasupra căruia plângi câteva milenii în fiecare an, crâmpeiele de amintiri salvate din acel punct de inflexiune identitară s-au amestecat și au fost deposedate de contururi. Îmi mai amintesc, ascuțit, doar „Stare de grație” și „Folclor”, atmosfera saturată de fumul lăptos de țigară (pe care, pe atunci, îl agream), senzația demult uitată a sângelui care accelerează în mod plăcut prin venele încă elastice…
Nici ideile, nici compatibilitatea metabolică dintre mine și patiseria care mă deturna din goana nebună către un ultim metrou somnambul, cu tentația îmbrățișărilor sale calde și sărate, nici viitorul (fără alte atribute) nu au rezistat celor 22 de ani care s-au scurs, incidental, de-atunci… Dar această hârtie a rezistat. Morala? Hârtia este mai importantă decât ființa umană.
Era o seară de marți. Acum este o dimineață de marți. Starea de grație dăinuie nealterată:
„Lumină cauți între două nopți
Și viață cauți între îngeri morți
Și dacă tot ce vrei rămâne doar un gând
Atunci e-un gând ce-am să-l visez plângând.”
