Decizia resurecției Numărului Trei a fost luată în primăvara anului 2025 – între acea idee embrionară și concretizarea sa manifestă din ianuarie 2026, ne-am recalibrat, treptat, expresivitatea, intențiile și tehnicile, printr-o serie de texte care în acel moment nu aveau la dispoziție un spațiu unde să își poată duce la îndeplinire, până la capăt, menirea: odihna veșnică într-un spațiu public. Acum, glia internetului este pregătită să le absoarbă.
Odată cu „lansarea la apă” a proiectului BRUS, din luna iunie, am fost hipnotizați și condiționați să ne trezim din hibernare și să revenim în cavitatea sufletească a acestui proiect muzical debordând de unicitate. Experiența a fost acutizată de audiția, în prealabil, a albumului „Viu”: un material curgând, bucuros și fără regrete, precum un râu. Dar pietrele tăioase de sub luciul apei? Dar turbioanele? Nimic nu a lipsit: totul a fost prezent acolo, pe scenă, la fel ca pe album – căutați-l răsfoind cele 17 filmări pe care le-am realizat, înglobate la finalul articolului.
Am petrecut o seară caldă alături de BRUS, care ne-a expus, convingător, argumente dintre cele mai intense, menite să ne convingă că încă trăim. Astfel, pendulând între dubii și lichidarea acestora, a tot curs un priveghi iluminat doar de radiația infraroșie a trupurilor și plin de trecut. Fantomele Tep Zepi (iarăși) și Trees Orchestra, deși rămase fără pașaport pentru lumea noastră, au profitat de intrarea liberă și s-au așezat pe scaunul din mijlocul încăperii, judecându-ne prin intermediul propriilor noastre minți (ce instrument desăvârșit de tortură, rafinat și perfecționat neîntrerupt, de-a lungul erelor).
Londohome s-a dovedit a fi o adecvată casă-surogat pentru ceea ce trebuia să se petreacă. Printre cărți bătrâne și alte diverse vestigii prăfuite, decorate cu aroma lucrurilor vechi, ne-am încălzit, arzând trecutul. Fiecare dintre noi își mai smulge câteva vreascuri și hrănește flăcările cu suflete trosnind. Obsedat de trecut? Nu, nu suficient de mult. Pe măsură ce focul se întețește, devine tot mai clar că nu suntem flăcările portocalii ale vieții, ci suntem cei consumați de ele: amintirea focului. Dacă trecutul nu ne domină, atunci de unde izvorăsc toate aceste șuvițe albe care nu existau înainte? Cenușă albă, păr alb. Reziduuri și retragere.
Totuși, se trăiește, este clar. Se respiră. Se mai oftează; se tot oftează. Sunetele familiare și îngrijorătoare ale vieții se dilată, alimentate de căldură. (Cât timp vom mai căuta dinadins o atmosferă caldă, sentimente calde, căldură emoțională, în contextul încălzirii globale? Când vom începe să vânăm glaciațiunea interioară?) Bogdan Rusu strunește august poezia, fără ezitări și fără jumătăți de măsură (totul se simte doar în integralitate, de la un capăt la celălalt). Echitație emoțională. Echitate emoțională. La picioarele artistului se târăște, supusă, fie și vremelnic, Viața, trofeul mult râvnit (de cei care trăiesc), cu coarne impunătoare. Viața a fost capturată de vie: BRUS o ține strâns de coarne: iat-o! Respirați-o! Viața se teme de noi. Viața fuge. Rămas bun!
Totul este debordant de viu, precum o albină din care cresc flori. Preaplin. Nu există refugii în această încăpere, în care să poți muri măcar un pic, ascuns de lume și de viață. Se respiră. Se oftează. Se încărunțește. Din această manifestare caldă și grizonată nu lipsesc nici măcar gândurile explicite despre fasciștii care știm că dau târcoale, pe afară, rotindu-se precum păsările de pradă în anticiparea capitulării mortuare.
„Pe piatra funerară, scrie-mi ce vrei
Lasă-mi lângă o țigară și 12 lei
Să pot trece râul, să nu rămân pe-aici.”
Dacă viața recentă pare tot mai mult o iluzie acoperită cu nuanțe variate de coșmar la mâna a doua, BRUS ne-a convins că este posibil să fii și viu, în timp ce mori. O demonstrație magică de viață sălbatică – dacă este posibil să stârnești atâtea tornade emoționale, solitar, înconjurat de un minimalism tehnic monastic, atunci există viață.
Da, în această seară, BRUS a descoperit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că există viață pe Pământ. Am ieșit din Londohome un nou, curat Alexandru? Nici vorbă. Însă cine mă oprește? A fi viu: a lăsa loc și mâine pentru eșec!
