L-am cunoscut pentru prima dată pe Mihail Sebastian în 2023, prin Jurnalul său scris între anii 1935 și 1944 și publicat de-abia în 1996, la peste jumătate de secol după moartea autorului. Consider că Jurnalul reprezintă o resursă neprețuită în timpuri de război și restriște morală – precum cele pe care le traversăm – sau înaintea timpurilor de război și restriște, ca element care să încline planul reflecției, aplatizat de apatie, către dezechilibrele următorului ciclu de distrugere. Până la urmă, dincolo de complexitatea sa aparentă, o societate se poate afla în numai două stări: „în timpul războiului” sau „înainte de război” („după război” este o subcategorie a stării „înainte de război”, deoarece „după un război” înseamnă, invariabil, „înainte de următorul război”). Nu este deloc o simplificare exagerată din arsenalul stilistic (ba, cel mult, o subevaluare): odată început, războiul aspiră și antrenează întreaga forță ideologică și fiziologică (pe lângă forțele abstracte la singular, cu semnificație doar colectivă: economică, politică etc.) a oricărei insule de civilizație pe care un individ sau altul își trăiesc, eșuați, viețile. Când este război, suntem de-ai războiului – și război este. Iar dacă nu este război, războiul fierbe. Jurnalul lui Sebastian a reprezentat și inspirația eseului „O nouă falie”, apărut pe site-ul personal, alexandruzamfir.ro, în data de 30 august 2023[1], și inclus ulterior în volumul Antum, postum, plin de praf de pușcă și publicat în 2024.
Timbrul vocii literare a lui Sebastian este imediat recognoscibil și în De două mii de ani… – de fapt, simțim că ne recunoaște el, cu mult înainte de a-l recunoaște noi. Se desfășoară, pe câmpul de luptă filosofic, aceleași lupte grele între narator, text și fondul faptic al textului, fiecare deplasându-se în ritmul său inflexibil, defazat și totuși în perfecta armonie a lucrurilor reciproc indiferente. Avem de-a face cu un narator la persoana I, cu o focalizare internă fixă, în a cărui consistență obiectivă nu ne putem însă încrede, nici măcar în privința propriei sale lumi interioare – nu pentru că naratorul ar fi necreditabil, cu intenție sau fără, ci pentru că nu există, de fapt, nicio lume cognoscibilă în care să se poată înfige crampoanele, pentru a mai înainta. Totul este doar alunecare pe suprafața înghețată a ființei istorice. Nu putem fi omniscienți nici măcar în raport cu mulțimea elementelor pe care le cunoaștem în mod absolut și exclusiv, pentru că ele nu tolerează omnisciența. Dar, atunci, cine le cunoaște? Astfel se definește vocea lui Mihail Sebastian, din acest haos al gândirii izvorăște ea, plină de primordialitate. Pe fundalul haosului intern (indiferent de originea sa, bazată pe infiltrări externe, el este de-acum intern, deci o problemă de medicină filosofică internă), care ne este transmis ca printr-o transfuzie, se înfiripă însă concluzii cu atât mai clare (deși fără o rețetă clară, care să conducă controlat și recurent înspre acestea).
Iată un astfel de pol de claritate din Jurnal: „a ști nu este un remediu, după cum a cunoaște exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.”[2] Cunoașterea nu vindecă. Cunoașterea nu creează un pod între ireductibilul spiritului uman și multiplicitatea lumii, contrar fanteziilor atâtor filosofi. Ancorată de asemenea nuclee de profunzime filosofică, gândirea și vocea lui Sebastian își păstrează portanța și continuă să se distingă prin vâltorile tulburi și înspumate imprimate de propriul suflet, dar și (poate mai ales) de sufletele celorlalți. Perfect aliniat cu reflecția consemnată în Jurnal, De două mii de ani… descoperă, mai departe, că „[…] dramele se trăiesc, nu se discută”. Dacă suferința nu poate fi atinsă de cunoaștere, atunci drama, din perspectiva individului, nu are ce căuta în planul discursului, ea fiind rezervată domeniului trăirilor experimentate (qualia). Sebastian (pentru că nu mă pot preface nici măcar pentru un rând-secundă că vocea protagonistului nu este întocmai vocea lui Sebastian), fie că străbate planul literar sau pe cel istoric, este îmbrâncit de mișcările timpului său („său” – dar individul aparține timpului, acesta din urmă având rangul ierarhic superior în structura militarizată a metafizicii), știind că riposta omului în fața realității nu este posibilă, în practică, în afara aventurilor filosofice, a căror potență dispare, precum magia unui basm, când coperțile cărții sau ale minții se închid. Paralizia care îl împiedică pe protagonist să recurgă la reactivitate nu este un fenomen generat de lașitate, apatie, pasivitate sau defetism, ci o consecință directă și inevitabilă a extremei acuități față de realitate, istorie și virulentele sale aberații ideologice, sensibilizată până la durerea osoasă. „A ști nu este un remediu” – deci simpla înțelegere a contextului, percutarea rațională dincolo de rătăcirile intelectuale populare și patologiile morale nu oferă un remediu efectiv pentru durerea cauzată de acestea. Nu este vorba aici de un scepticism de ordin filosofic, ci de o lecție pragmatică de viață, pe care nu suntem capabili să o înțelegem în profunzime, poate, pentru că nu suntem – de exemplu – intelectuali evrei în vecinătatea Holocaustului. Deși, deschizând fereastra și adulmecând freamătul decelabil al cataclismului în creștere, s-ar putea să ne facem o idee, măcar, despre agresivitatea realității și amenințările ei… Sebastian ridică mâinile în aer, se predă și subliniază că nu are nicio vină – și nicio responsabilitate – pentru paroxismul macabrului, dezlănțuit în jur. Vocea naratorului este detașată și față de propria intensitate a trăirilor, tocmai pentru că „[…] dramele se trăiesc, nu se discută” – discuția se desfășoară într-un plan adiacent experienței veritabile, este o abstractizare și transpunere în ficțiune a experienței, nu o explicare a sa.
Un interlocutor al protagonistului își exprimă dedicarea viscerală față de mesianica revoluție, indiferent de consecințele imediate ale acesteia („Dacă revoluția cere un pogrom – facă-se pogrom.”[3]), fiind dispus să se sacrifice chiar el însuși, la nevoie, pentru cauză. O compară cu o ploaie – singura care ar vindeca „seceta” societății. Sebastian demantelează afirmațiile, le lichidează, le neutralizează:
„I-aș putea răspunde. I-aș putea spune că o metaforă nu ajunge totuși pentru un măcel. Că dispoziția platonică de a muri nu egalează hotărârea foarte serioasă de a omorî. Că n-a existat de-a lungul vremurilor nici o mare porcărie istorică pentru care să nu se poată găsi un tot atât de mare simbol, spre a o acoperi. […]
I-aș putea răspunde. La ce bun? Am simpla, împăcata, inexplicabila senzație că tot ce se întâmplă este în ordinea normală a lucrurilor și că aștept un anotimp, care va veni și va trece – pentru că a mai venit și a trecut.”[4]
De fapt, ar putea face-o. Aceste cuvinte nu părăsesc niciodată aula minții – și pe bună dreptate. Credem că măcar un singur fascist ar putea fi convins de acest discurs? Ce rost are? Nu este pic de renunțare aici, ci doar enunțare, într-un forum în care aceasta își păstrează însemnătatea. Îți dai seama că lumea este bolnavă atunci când se menține impermeabilă în fața rațiunii, care se depune pe suprafața ei și se evaporă fără consecințe – atunci când o înlănțuire de argumente consistentă rațional devine insolită. Dar a-ți da seama că lumea este bolnavă nu reprezintă un tratament.
Continuând pe drumul cunoașterii, Sebastian pare că ne explică nevoia de a ne lepăda de vraja normalității acceptate de-a gata, fără verificare și investigație: de exemplu, ticăitul unui ceasornic se pierde în fundalul sonor al existenței, devenind indistinct. Nu realizăm, în cea mai mare parte a vieții noastre conștiente, de faptul că în preajmă este un ceas care ticăie. Însă, în anumite momente, ticăitul se desprinde din amalgam și devenim conștienți de acest fapt mereu real în lume, dar real doar intermitent pentru noi: există în preajmă un ceasornic care emite, fără întrerupere, un sunet mecanic repetitiv, interminabil. Imediat, haosul difuz se năpustește asupra noastră: este conștientizarea realității acestui flux de sunete benefică sau doar ne macină nervii? Deodată, „nu mai este un ceas, este o mitralieră.”[5] Cum să îl împingem înapoi în planul secund în care devine inofensiv, deși exterior conștiinței? Simplu: „nu există alt leac decât resemnarea.”[6] Dar haosul și complexitatea nu ne dau pace: este nevoie să contestăm calmul realității cotidiene, pentru că altfel vom lăsa să se ascundă în umbre nu numai ticăitul inofensiv al unui ceasornic, dar și, poate, banalizarea crimei:
„În colț, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de băieți în uniforme care vindeau ziare. «Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!»
Nu știu de ce m-am oprit. De obicei, trec liniștit mai departe, fiindcă strigătul ăsta e vechi, aproape familiar. De astă dată, am rămas surprins locului, ca și cum abia în acest moment aș fi înțeles pentru prima oară sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumătate.
Oare de ce o fi atât de ușor să se arunce pe o stradă românească strigătul de «moarte!», fără ca nimeni să întoarcă măcar capul? Mi se pare că moartea este totuși un lucru destul de serios. Un câine strivit sub roțile unui automobil – și încă e de ajuns pentru o clipă de tăcere.”[7]
Poate că toate curentele sociale care ne ridică sau ne împing în gropi, individuale sau comune, sunt, de fapt, doar sunete care există întotdeauna în haosul lumii – precum ticăitul unui ceas pe care îl avem mereu alături de noi în cameră. Uneori, arbitrar, aleatoriu, aceste sunete se desprind din fundal și devin forțe motoare, capabile să mute munți de piatră sau munți de cadavre din loc. Cotidianul aparent tăcut și inofensiv se dizolvă în fundal și prim-planul este acaparat de noii purtători de cuvânt ai haosului. „Atunci, vocile care nu se auzeau, se aud.”[8] Doar că, aproape întotdeauna, aceste voci doresc moartea cuiva.
Prins între cunoaștere și indiferența deznodământului față de cunoaștere, renegat atât de români, cât și de evrei, Sebastian nu vrea să dispară și rămâne totuși flotant – deși nu dispune de o viză de flotant tocmai validă în planul identității naționale. Exasperat și hăituit de aberațiile ideologiilor dominante și inspirat de propria viziune organică asupra identității, el se identifică, mai degrabă, drept un „om de la Dunăre”[9], respingând misticismul extatic și inițiatic care poluează modul natural de a fi în lume – „nu cunosc barcagii inspirați, ci numai atenți.”[10] De la misticism până la mistificare este doar un pas – unul, de cele mai multe ori, obligatoriu. Iar mistificarea este suficient de tulbure pentru a putea ascunde în pântecele sale orice crimă.
Chestiunea originii, care ar trebui să fie doar un ticăit în fundal, precum oricare altul, țâșnește epuizant și ne împroașcă, de după fiecare colț. Aproape că ne-am dori să ascultăm și perspectiva agresorilor, să-i auzim justificându-se prin cuvintele lor, vizionate din interior, pentru a asculta ecourile galeriilor unor minți găunoase. Dar, la fel ca în viața reală, suntem blocați în interiorul unui singur câmp vizual, care nu explică nimic și totuși trebuie să explice totul. Sebastian încasează lovitură după lovitură, ceasul ticăie asurzitor, iar nimic nu este bine în lume. Claustrofob, încep să simt că ura interioară pe care o arborez în fața morbidităților lumii nu mă izolează de nimic și nu mă individualizează cu nimic – este doar o monedă fără valoare, nerecunoscută în interiorul celorlalte peșteri-conștiințe pe care le admonestez. Dar cu contingența ce rămâne de făcut? Mai mult haos! Dacă Mihail Sebastian nu ar fi fost un evreu îmbrâncit de o metastatică ideologie malefică, ar mai fi avut el acest timbru al gândurilor? Oare afinitatea sa pentru butaforia filosofică a lui Nae Ionescu nu l-ar fi împins, la rândul său, către extrema dreaptă, la fel ca pe atâția intelectuali care și-au pătat gândurile și limbile cu sânge?
Percepția, reacția-reflex în fața lumii, este una profund imbricată – nu putem vorbi niciodată despre simplă pasivitate, stoicism, eschivare sau curaj în fața lumii. Dincolo de toate aceste simptome derivate, pe care le considerăm, eronat, primare, rămâne doar conștiința; orice ar fi – „voi sta de pază, chiar dacă va fi paza ultimului meu ceas.”[11] În De două mii de ani…, Mihail Sebastian este – exact așa cum îl cunoscusem și în Jurnal – naratorul omniscient al unei lumi iremediabil neinteligibile. Poate că a înțelege și accepta deznodământul unor evenimente asupra cărora nu ai nicio posibilitate de intervenție este o formă elevată de omnisciență. Să curgă lumea, către estuarul contondenței:
„Într-adevăr, nimeni nu are nici o vină. Toate sfârșesc aici, într-o zi sau alta. Știu așa de bine, din amintiri, din sentimentul adânc al inutilității oricărui efort, știu așa de bine că lucrurile nu se pot întâmpla altfel…”[12]
[1] Alexandru Zamfir, „O nouă falie”, alexandruzamfir.ro, 30.08.2023, https://alexandruzamfir.ro/o-noua-falie, accesat în data de 04.03.2026.
[2] Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 2016, p. 38.
[3] Mihail Sebastian, De două mii de ani…, Editura Cartex, București, 2019, p. 256.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 240.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 239.
[8] Ibidem, p. 240.
[9] Ibidem, p. 257.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 255.
[12] Ibidem, p. 244.
