În cadrul acestei serii de articole, prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
Cred că este perfect adecvat să permit și albumelor în format fizic să pătrundă în raza de acțiune a Vestigiilor. În ciuda revirimentului recent înregistrat de aceste depuneri materiale pe care muzica (încă) este capabilă să le formeze, rămâne totuși extrem de greu de imaginat un potențial viitor (nonapocaliptic) în care sunetele vor coborî vreodată înapoi din paradisul digital în care, până la urmă, încercăm cu toții să pătrundem, accelerându-ne cu nesaț dezintegrarea propriului balast corporal. Arta timpanelor și-a atins dezideratul de a fi în afara lumii materiale și nu vrea să mai cunoască drumul de întoarcere. Astfel, suportul media a devenit un simbol al vieții încovoiate în jurul unor albume, o probă care demonstrează realitatea creației, o icoană pe care o privim atunci când simțim nevoia de a venera până la capăt o colecție de sunete. Multe dintre albumele imprimate pe CD în posesia cărora mă aflu nu au fost nici măcar o singură dată decodificate și transformate în muzică de dispozitivul pentru care au fost menite. Ele ar fi putut, la fel de bine, să nu conțină de fapt niciun strop de muzică; puterea lor este preponderent – dacă nu exclusiv – simbolică.
Highlight Kenosis a fost una dintre formațiile pe care le-am urmărit îndeaproape, pas cu pas, în primii trei ani ai vechiului Numărul Trei. Totodată, a reprezentat una dintre cele mai mari disonanțe cognitive care m-au apăsat vreodată. În ciuda ostilității (aș spune „binecunoscute”) pe care o îndrept întotdeauna și, simt, dintotdeauna către superstiția religiei, iată-mă, în acest caz aparte și bizar, deschizându-mi receptorii emoționali pentru un act artistic ce mustește de spiritul marelui meu inamic; iată-mă plutind, propulsat de liberul arbitru, pe valurile cu forme complexe ale unui progressive metal creștin.
Primul contact s-a petrecut pe când formația nu-și consemnase încă în actul de identitate chenoza și se numea doar „Highlight”. În vara anului 2008, Orange Concept Store (un spațiu ciudat, de care mă leagă însă nostalgia unor momente semnificative) găzduia cinci concerte în urma cărora aveau să fie „alese” trupele ce urmau să cânte pe scena mică a legendarului festival Stufstock. Pe 8 iulie 2008, Highlight era headliner-ul primului eveniment din seria respectivă (urcând pe scenă după Rock House și Nightfly). Nu numai muzica intensă și atent aranjată în pagină mi-a atras atenția, dar imaginea și pur și simplu prezența lor m-au cucerit în egală măsură. Scriam atunci: „Highlight a avut acel ceva care distinge marile trupe de cele mediocre sau doar bune.” Astăzi, am rătăcit demult unitățile de măsură și, din fericire, nu mai știu exact ce ar trebui să însemne trupe „mari”, „mediocre” și „bune” – cert este că m-am atașat subit de Highlight, într-o clipă exactă și într-un mod specific, pe care încă le pot regăsi.
© Numărul Trei
Ulterior, am păstrat, pentru ceva vreme, o distanță foarte mică de povestea Highlight Kenosis, pe măsură ce aceasta și-a consumat muzica și dramele, chiar și după ce toate crucile au devenit vizibile; alipirea incipientă a fost mai puternică. Dar când era lansat al doilea album, Change, în 2012, deja cutreieram planuri diferite. În fine, chitaristul și compozitorul Matei Damian-Ulmu a relocat trupa în Germania, solista Oana Maria-Stoica a dispărut din peisaj, ultimul disc, Shield of Faith, a fost lansat într-o formulă complet diferită, iar Highlight Kenosis a dispărut, așa cum s-a întâmplat cu multe dintre formațiile vremii și ale locului, fără a lăsa prea multe urme. Astăzi, Glowing nu este disponibil nici măcar pe Spotify.
Slavă Domnului, povestea relației dintre mine și Highlight Kenosis nu se încheie cu vreo răsturnare de situație și cooptarea mea în rândurile cultului cruciform (m-am născut deja cu o dată mai mult decât ar fi trebuit; nu am de ce să caut renașteri prin praful din fața cimitirului). Glowing și concertele perioadei respective au rămas singurele elemente pe care le-am avut în comun, în cele din urmă. Dar nici disonanța cognitivă nu s-a lăsat vreodată deslușită până la capăt. CD-ul Glowing, pe care îl pot ține în mâini, acum ridate, îmi demonstrează că această relație bizară s-a petrecut aievea. Iată-l – există, are cruci și totuși, iată-mă – încă îi aprob viziunile muzicale. Din fericire, maturitatea m-a învățat că astfel de disonanțe nu trebuie întotdeauna explicate sau rezolvate. Există spațiu suficient pentru orice între „sunt” și „a fost”. Glowing încă poate străluci, fără vinovăție.
