În cadrul acestei serii de articole prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
În anticiparea concertului Metallica de pe data de 13 mai 2026, privesc către acest vestigiu din anul 2010 (după ce am efectuat oprirea anterioară în anul 2008).
Spre deosebire de concertul din 2008, de această dată am beneficiat și de interpretarea a trei piese de pe sângeriul Death Magnetic („That Was Just Your Life”, „Cyanide” și „All Nightmare Long”), concertul fiind chiar parte din turneul extins de promovare a albumului, intitulat „World Magnetic”. Totuși… Ținând cont de acest aspect (turneul „World Magnetic”, de promovare a albumului Death Magnetic), este clar că s-a comis o nedreptate față de album, incluzând doar trei piese magnetizate cu moarte în playlistul concertului; o nedreptate impusă, mai degrabă, de așteptările publicului (ca de obicei), decât de preferințele formației, care s-a arătat extrem de mulțumită de materialul discografic respectiv. Istoria pare să se repete: în cadrul turneului actual, „M72”, prin care este promovat cel mai recent album Metallica, 72 Seasons, este inclusă momentan în concerte o singură piesă de pe album – în Grecia, a fost cântată „Lux Aeterna”, cu o durată de numai trei minute și douăzeci și cinci de secunde…
Iată un (probabil) neajuns apărut atunci când încetezi să mai fii, în primul rând, o formație, devenind, înainte de toate, o afacere de proporții planetare: „clientul” (ascultătorul, consumatorul) îți dictează alegerile. Mă întreb dacă nu există măcar un dram de repulsie pe care Metallica îl simte față de „Enter Sandman“ sau „Nothing Else Matters“, erodate și subțiate de repetiție, până când moleculele lor au căpătat masă negativă. Există aici o încrengătură interminabilă a dependențelor (în artă, la fel ca în viață): o întreagă și veritabilă industrie este dependentă de profitabilitatea artiștilor aflați în centrul ei, artiștii respectivi depind de bacșișul consumatorilor pentru a-și putea expune creațiile, iar consumatorii depind de confortul oferit de acele creații care și-au înfipt rădăcinile în conștiința și memoria lor tocmai prin expunerea repetată oferită de mijloacele de comunicare în masă, care optează întotdeauna pentru acele creații cu potențialul cel mai mare de a provoca dependență, deoarece profitabilitatea este cel mai ușor accesibilă prin mijloacele dependenței…
Experiența concertului din 2008 fusese viciată, în primul rând, de ploaie – mai exact, de acțiunea de a tremura câteva ore într-o ploaie rece, împotriva căreia nu aveam nicio protecție; principalele amintiri păstrate de la acel eveniment se referă la momentele în care, în mijlocul ploii, îmi scoteam cămașa subțire și o storceam de apă – Sartre ar fi fost mândru de mine; ce act absurd! În al doilea rând, contribuise și dezamăgirea personală de a nu fi primit nici măcar o singură piesă de pe Death Magnetic, în condițiile în care piesa incipientă „The New Song” (cunoscută și drept „Death Is Not the End”; în cele din urmă nu a mai fost inclusă pe Death Magnetic, dar câteva fragmente-cheie au migrat către alte piese de pe album) reprezenta una dintre esențele verii mele.
Între timp, până în 2010, mă resemnasem deja că este foarte dificil, prin definiție, să te strecori printre limitele înguste care determină un concert de anvergură să reprezinte o experiență semnificativă, strivit fiind de aglomerația de nestăvilit, care te vânează chiar și atunci când urmărești eliberarea impură de nevoile fiziologice. De cele mai multe ori, adevărul este că participi la aceste evenimente doar pentru a le bifa și a evita regretul de a le fi ratat. Exact acesta a fost cazul și pentru mine: am asistat la „The Big Four” (din cadrul căruia rezonam cu 2/4 membri), am revăzut Metallica: bifat! Concertul Metallica de pe 14 august 2019 avea să reprezinte o experiență mult mai plăcută – nu numai că bietul meu leș a putut sta așezat pe un scaun, dar playlistul a inclus chiar și piesa „St. Anger”! Totuși, în 2019, vremea vestigiilor din hârtie trecuse…
