În cadrul acestei serii de articole prezentăm unele dovezi fizice care trădează materialitatea trecutului, descoperite întâmplător (de altfel, singurul mod în care suntem tratați de Realitate) printre dărâmăturile și arhivele propriei existențe.
Metallica reprezintă una dintre formațiile de care nu m-am dezis absolut niciodată – s-a consolidat drept o prezență constantă, cu foarte ușoare fluxuri și refluxuri, în fondul sonor al existenței mele banale. Dincolo de experimentele, excesele și revoltele emoționale și muzicale prin care sălășluiesc deseori, Metallica a rămas sanctuarul solid în interiorul căruia știu mereu, cu certitudine, exact ce am să găsesc. În anticiparea concertului Metallica de pe data de 13 mai 2026, privesc către acest vestigiu din anul 2008.
În contrast cu preferințele majoritare, St. Anger și Death Magnetic sunt reperele discografice Metallica care poartă cea mai mare magnitudine pentru mine – o spun, de această dată, fără vreo urmă de satisfacție privind contrastul respectiv, doar cu perplexitate față de simțurile bizare ale celorlalți (de asemenea, proscrisul Lulu ocupă un loc înalt în acest clasament fictiv al rezonanței personale). În cazul ambelor albume, identitatea uzuală Metallica, de regulă atent polizată, a suferit o reacție chimică învolburată, sub acțiunea decisivă a unor elemente întunecate (atât de familiare). Rezultatul: fiare care nu recunosc stăpâni și sfârtecă tot ce găsesc în cale, fără discriminare. Cum să nu te rogi la St. Anger?! Chiar nu îi recunoști vocea?
Pe data de 23 iulie 2008, cel de-al doilea concert Metallica în România, primul la care am participat, se producea în plin miez al epocii St. Anger (2003) – Death Magnetic (2008) – deci, în ceea ce mă privește, în preajma climaxului istoriei trupei. Dincolo de această fertilitate pur calendaristică, era, oricum, o perioadă personală extrem de efervescentă, în general: Vechiul Număr Trei accelera pe tumultuosul drum pe care îl începuse în ianuarie 2008, iar eu, la rândul meu, acceleram pe tumultuosul drum pe marginea prăpastiei, navigând cu obstinație printre barierele și fundăturile în fața cărora tot ajungeam, în urma alegerilor efectuate în ultimii ani. De asemenea, deși Numărul Trei mă împingea, mai degrabă, către underground, maturizarea mea rămânea legată emoțional de nume cunoscute, precum Metallica, iar concertele de acest calibru reprezentau, încă, rarități în România, la acel moment. Era primul eveniment de asemenea anvergură la care participam – încă îmi aduceam aminte ecourile necunoscute care răsunau dinspre Stadionul Național, în 1999… Din toate aceste motive, așteptările și entuziasmul față de concertul Metallica erau la cote alarmante, iar pregătirea pentru eveniment a constituit un veritabil ritual – de la aflarea veștii (aprilie 2008), până la momentul în care mă încadram pe înverzita stradă Dr. Lister, cu exagerat de multe ore înainte de concert, pentru a mă lupta cu ploaia și The Sword.
Așa cum tind să subliniez mereu în aceste pastile de rememorare, anii 2000-2010 erau vremuri care curgeau într-un ritm radical diferit față de cel curent… Înainte de instaurarea regimului autoritar al smartphone-urilor, Internetul era încă un animal care nu își arătase toți așii din mânecă (și nici cărțile de tarot din mânecă), iar regimul de utilizare și rolul pe care i le rezervam în viața noastră ar părea foarte nefamiliare celor care încă se luptă cu primele două decenii din viață. Așadar, în momentul în care concertul începea, nu cunoșteam aproape nimic despre ce urma să văd pe scenă din partea Metallica – setlist.fm de-abia luase ființă și nu era atât de popular. Din păcate, concertul, fiind programat cu aproximativ două luni înainte de lansarea Death Magnetic, nu a inclus nici măcar un minuscul preview al discului în formă de sicriu, care se apropia de noi, plutind pe apele verii precum un portavion furios. Mai „grav”, în playlist nu a fost inclusă absolut nicio piesă lansată de Metallica mai târziu de anul 1991… Chiar și fără St. Anger și Death Magnetic, playlistul a fost totuși unul suficient de interesant (incluzând, de exemplu, o comoară destul de rară în live-urile Metallica: „…And Justice for All“); adevăratul inamic s-a dovedit a fi o ploaie rece și neîntreruptă, împotriva căreia tânărul invincibil de atunci nu considerase că are nevoie de vreo modalitate fizică de apărare…
© Numărul Trei
