În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 12.06.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Înainte de a deveni o figură foarte populară a scenei locale de alternative rock, alături de om la lună, Doru Puşcaşu a făcut parte, împreună cu Mircea Moroianu (chitară, la ora actuală membru în Claiming Apollo), Horia Gridan (bas) și Răzvan Rizea (tobe), din trupa Oliver (de altfel, „Om la lună” era titlul unei piese incluse pe al doilea album Oliver, Eros, lansat în 2012).
Oliver fiind una dintre obsesiile vechi și nesfârșite ale Numărului Trei, am decis să salvăm din întunericul indistinct al uitării și textul de mai jos, deși el nu se ridică, poate, la standardele pe care ni le stabilim de bună voie și nesiliți de nimeni. Îmi amintesc exact concertul din Green Hours, dar mai ales multe dintre elementele sale înconjurătoare – arșița în retragere, migrena unei noi seri care se succedă unei noi zile și nu anunță decât noi nopți și noi dimineți, apăsarea textului care va trebui scris…
„«Om la lună» este o compoziție care abundă în clarviziune”, scriam atunci – iată o fărâmă de clarviziune și din partea noastră…
De asemenea, Vechiul Numărul Trei a filmat șase dintre piesele cântate în cadrul concertului – le puteți viziona pe canalul nostru de YouTube, în playlistul de la finalul articolului.
Revelație spontană: în nimic ești întotdeauna în plus.
Oliver a încheiat turneul de revenire pe scenă printr-un concert lejer, de vară, desfășurat pe terasa clubului Green Hours, cu aburi încă ieșind din asfaltul încins. Atunci când natura devine și ea o povară în plus pentru psihicul oricum fragil și găunos, atunci când zilele se contractă dureros pentru a se dilata violent, fără etape intermediare de tranziție, apar multiple crăpături interne, care nu pot fi detectate din afară, ci se răsfrâng tot în interior, iar ceilalți devin, mai mult ca niciodată, glume proaste, mâzgălituri de prost gust pe tapetul realității exterioare.
Fără presiunea unui local închis, concertul de joi seară și-a pierdut din materie direct în spațiu, fără a reuși să mai atingă presiunile monumentale în jurul cărora s-a desfășurat precedentul show, din Control. Dar nici nu și-a propus acest lucru; formația a arătat deja, în cadrul celor cinci concerte anterioare, tot ce avea de arătat, show-ul final fiind mai mult celebrarea unei serii de evenimente care și-a atins obiectivul, alături de echipa care a ajutat la îndeplinirea acestei posibilități.
Playlistul serii a fost:
- „Lupo”
- „Fată fără stil”
- „Americano”
- „Orfeu”
- „Comandantul de zbor”
- „Fill”
- „Lullaby”
- „Om la lună”
- „Flugur”
- „Eros”
- „Nenumit”
- „TSS”
- „Bordel”
- „Nu mă-ntreba nimic” (bis)
- „Mim” (bis).
Una dintre caracteristicile definitorii ale formației Oliver este schimbarea. Piesele sunt într-o continuă luptă cu ele însele și niciodată nu știi în ce formă și stare de agregare se vor mai prezenta. Formația a optat, de această dată, pentru versiuni acustice ale compozițiilor, însă nu s-a oprit aici, modificările înaintând adânc în structură. Cel mai mult „de suferit” a avut „Lullaby“, care a fost practic de nerecunoscut, dezvăluind un potențial foarte fecund al trupei Oliver de a profita la maximum de materialul deja compus, remodelându-l și utilizându-l până la epuizare.
Unul dintre obiectivele turneului încheiat în Green Hours a fost și prezentarea noilor compoziții Oliver, care vor fi incluse, în mare parte, pe al doilea album al trupei, despre care nu știm încă niciun detaliu concret, decât că… va fi (Eros avea să fie lansat în anul 2012 – n.a.). Una dintre noile piese care au ieșit în evidență este „Comandantul de zbor” – utilizată, de altfel, și pe fundalul sonor al spotului de promovare. Ca de obicei, Oliver alternează energia fluorescentă cu poezia trăind la un tempo vecin cu moartea, iar „Cel mai mare pește din lume“ descrie perfect cea de-a doua categorie. Pe linia trasată de „Bordel“, în schimb, merg „Fată fără stil“ sau „Americano“, în timp ce „Om la lună” este o compoziție care abundă în clarviziune.
În condițiile în care piesele Oliver nu par să reziste în aceeași formă mai mult de câteva săptămâni, orice album de studio reprezintă o fotografie, un instantaneu al stării actuale în care se află formația. Direcția către care Oliver pare să se îndrepte este una mult mai experimentală, iar albumul secund se anunță a fi o colecție de sunete și poezii care merită înrămate – dacă pot fi prinse.
Ore verzi alături de Oliver, în Green Hours, față în față cu cerul, bătuți în cuie pe scaune.
