În cadrul secţiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008–2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 06.05.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Vive la Noiz a fost o trupă de alternative rock din Bistrița, apărută în anul 2006. Formația lansa un excelent EP în 2009, intitulat Dark Clouds and Silver Linings, însă avea să își înceteze activitatea, din păcate, cândva în următorul an.
Ne întrebam, la acel moment, în ce măsură erodează uitarea și anonimatul relevanța unui act artistic. Întrebarea persistă – ba chiar se agravează, aflați fiind, acum, de cealaltă parte a anilor, a uitării.
Înainte de a citi articolul, vă prezentăm și două vestigii vizuale legate de acesta, iar la final puteți vizualiza o galerie cu câteva fotografii realizate la concertul respectiv, precum și o serie de filmări Vive la Noiz imortalizate de Vechiul Număr Trei.
Fiecare individ are dreptul de a înțelege ce vrea din muzică. Niciun criteriu din lume nu poate contrazice o părere emisă în legătură cu acest domeniu, iar actul muzical exprimat reprezintă deja un bun comun, asupra căruia artistul nu mai are nicio putere. Singurul moment care unește emițătorul și receptorul muzicii este concertul live – o confruntare directă între muzică și toate posibilitățile de interpretare a acesteia. Acum, că v-am captat atenția și am creat o diversiune, putem intra direct în subiect: Vive la Noiz au cântat aseară în fața unui club aproape gol.
Concluzie prematură: încă un concert foarte bun, dar desfășurat în zadar, fără nicio repercusiune notabilă. Asemenea unei specii prea slabe, care dispare strivită de mecanismele evoluției, evenimentul de aseară a murit închis în imagini arhivate în mințile unor persoane care pot fi numărate pe degete. Muzica Vive la Noiz, scursă dintr-un surplus de energie creatoare, are efecte aproape terapeutice asupra nervilor întinși și uzați de realitatea de afară, cu TVA și procente furioase. Dar toate notele și cuvintele de aseară au fost irosite, urlând neputincioase pe podeaua pustie de lângă scenă. Este o manifestare artistică executată în fața pereților goi diferită, în esență, de una contemplată de sute sau mii de oameni? Are valoarea o bază numerică?
Ora 21:00. Clubul este gol. Formația stă retrasă într-un colț. Oameni plăcuți, purtând povara de a fi artiști, aflați la polul opus al evoluției morale față de bucureștenii teleghidați, care se târăsc prin jegul interior și exterior (coafat în formă de cruce sau inimă). Optimismul și amabilitatea sunt virtuți sadomasochiste, un fel de coroane invizibile de spini. Pesimismul sau violența muzicală înseamnă splendidă sinucidere mentală, renunțare preventivă, dulce alunecare sub realitate. Cinste celor care încă mai pot pluti deasupra ei.
Ora 21:30. Entuziasmul rezistă. Aerul este calm, există câțiva metri între oricare două ființe umane din public – raportat la valorile și distanțele din Mojo, fiecare metru poate însemna, la fel de bine, un an-lumină. După ora 22:00, concertul începe, deși publicul rămâne aproape inexistent. Amplificatoarele se ambalează cu un intro care exploatează la maximum un riff parcă pictat pe griff-ul chitarei, urmat de un amalgam de Pixies, pop, punk, funk, reggae, indie, alternative, română, engleză și franceză.
Se cântă cu zâmbetul pe față, un zâmbet viu (nu unul conservat prin rigor mortis) și liniștitor. Piesele au un efect cinematografic, intensificat de jocul de lumini din Mojo, bine reglat, astfel încât să mențină constant o lumină minimă, dar fără momente accidentale de beznă totală.
Au fost cântate:
01. „Intro”
02. „Take Off”
03. „Încă un salt”
04. „Mori de vânt”
05. „Dance”
06. „On a Roll”
07. „Fill in the Blanks”
08. „Silence”
09. „Bird Song”
10. „Silver Linings”
11. „Reggae”
12. „Degeneration”
13. „Lumea la picioare”
14. „Foutez-moi”
15. „Outro”.
Excelentă a fost balanța intro-outro, care conțin același riff, dând o formă circulară concertului și accentuându-l. Dincolo de superbe creații standard indie-pop precum „Bird Song“ sau „Silver Linings“, Vive la Noiz abandonează deseori drumul și se pierd pe poteci neumblate. „Fill in the Blanks”, de exemplu, este o încetinire criminală a pulsului, până la hibernare, o condensare acidă a efectului acelor dimineți.
Toți suntem, în esență, singuri. Sociabilitatea unei persoane nu înseamnă altceva decât numărul de indivizi singuri cu care aceasta interacționează. Corpul uman este o celulă capitonată și izolată fonic, al cărei conținut se conștientizează pe sine însuși, dar nu se poate percepe. Le roi est mort, Vive la Noiz! Nu ne pasă că ne pasă.
