În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 29.07.2013; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Așa cum menționez încă din debutul textului, la momentul consemnării acestor gânduri, deja renunțasem la activitatea anterioară de a scrie constant „recenzii” de concert – începusem, în general, să mă distanțez de Vechiul Număr Trei, după câțiva ani de activitate extrem de intensă, îndreptându-mă vertiginos către ruptura din anul următor. Tonul extrem de acid și agresiv al acestui articol și exprimarea fără niciun echivoc a țintei avute în vedere reprezintă abordări mai degrabă nefirești pentru site-ul nostru, chiar și în forma mai puțin abstractă și personalizată în care exista la acel moment. Acest lucru nu face decât să evidențieze și mai mult severitatea sentimentelor de revoltă, furie și lehamite aduse din călătoria nefericită efectuată în Sectorul 1, cărora m-am grăbit să le ofer o cale de exteriorizare, folosindu-mă de platforma pe care încă o aveam la îndemână. Nu am fost dispus, de această dată, nici măcar să realizez o singură fotografie de ansamblu cu peisajul festivalului, așa cum obișnuiam…
Așadar, fără dorința de a jigni pe nimeni, dar alegând și să nu ne cenzurăm trecutul pentru care am trudit nespus, readucem la lumină acest text despre Rammstein, care nu este deloc despre Rammstein. Din fericire, condițiile invocate aici au încetat demult să reprezinte normalitatea.
I. Am renunțat să mai scriu „recenzii“ de concerte pentru că dorința de a exprima impresii și judecăți scade, în cazurile normale, odată cu înaintarea în vârstă… Pe măsură ce îți simți corpul din ce în ce mai aproape de sol, gândurile dezvoltă o miopie acută, iar cancerul indiferenței înaintează în țesuturi. De altfel, articolul de față nu a pornit neapărat ca o recenzie, ci mai mult ca o explozie convulsivă de vomă. Rock the City a răscolit adâncurile precum o furtună care răzuie fundul mării și aduce cadavrele la mal. Scoici, pietre, nisip, oase umane, toate victime ale deznădejdii sărate.
Rock the City 2013 a fost un eveniment organizat pornind de la premisa că publicul va fi alcătuit din vite; a fost un experiment prin care s-a putut demonstra că până și concertul uneia dintre cele mai mari trupe ale lumii (orice ar însemna asta) poate fi transformat într-o ușoară iritație la nivelul pielii.
Gardul spre golden circle, o reîncarnare a principiului Zidului Berlinului, se înalță rece și strâmb. Coli A4 alb-negru, lipite cu bandă adezivă, triază mulțimea. Norii negri se ridică deasupra grătarelor, o jertfă adusă Zeului Atotputernic al Picnicului. Vizionez pe spatele retinei filme cu disecții umane, iaduri cu cercuri de aur și argint înfipte direct în rect.
Focul este numai pe scenă, dar trebuie răspândit. Romexpo trebuie să se transforme într-un uriaș rug, cozile la bere, cozile la toalete, șuvoiul de grăsime caldă care curge prin iarba uscată, trebuie să piară… Un rug imens, în jurul căruia dansează ritualic ultimele tramvaie 41, cu oameni ai străzii înfipți în scaune precum statui antice, taxiurile care cer 70 de lei pentru o cursă, într-o manifestare animalică a lăcomiei subumane. Ultimele autobuze gem încărcate cu carne, după care noaptea Bucureștiului își întinde tentaculele – o noapte în care nimeni nu se deplasează, în amintirea unor vremuri în care după apusul soarelui se intra în peșteră.
Agenții de pază Shelter ne privesc cu ochi mai goi decât speranțele noastre de a asista la un eveniment de calitate, iar în privirile noastre se citesc vise umede cu organizatori linșați și sânge cald. Înfrângerea se scurge de pe fețele noastre, pe ciment.
La ora acestei recenzii, există, cu siguranță, și persoane mulțumite – indivizi numărându-și banii câștigați și prin renunțarea la luxul de a investi într-o infrastructură și condiții decente.
Despre Rammstein nu voi vorbi mult, pentru că Olimpul este prea înalt pentru privirile muritorilor. Am fost striviți de munți: un munte de Rammstein, un munte de singurătate, un munte de jeg.
Rock the City a fost un memento mori personalizat, devalorizat, stors de semnificații grandioase și umflat de gazele fetide ale pământului strămoșesc: „nu uita că ești în Europa de Est“.
II. Alături de Tool, Rammstein reprezintă probabil cel mai intens show live al momentului, la nivel mondial. Germanii înțeleg și valorifică perfect prăpastia dintre artist și public (o noțiune esențială, pe care atât de puțini reușesc să o înțeleagă și stăpânească), apărând pe scenă cu alura unor zeități. Deși la o distanță de numai câteva zeci sau sute de metri de public, muzicienii din Rammstein sunt distanți, reci și inaccesibili, plutind pe culmile pustii ale demnității și individualității. Pe lângă faptul că reușește să subjuge efectele speciale, astfel încât să evite spasme penibile, Rammstein s-a aruncat în mlaștina muzicii moderne cu intenția de a crea ceva absolut nemaiauzit – ceea ce a reușit, deși reprezintă un criteriu foarte greu de îndeplinit (poate singurul care face diferența între formații mari și formații de duzină).
În rest, dintre trupele la care am mai asistat, Bullet For My Valentine și Trivium nu au impresionat decât fanii dedicați, ascultătorul neutru asistând pasiv la un show tipic mainstream metal, ars de soare și fără caracteristici deosebite. Sunt formații pentru care nu se va păstra niciun loc în manualul de istorie al muzicii „rock“.
Enslaved a încântat printr-un playlist echilibrat între compoziții recente, cu puternice tendințe progresive și, pe alocuri, chiar ambientale, și piese tocite de mai bine de un deceniu, venite din copilăria curentului black metal. Pe lângă plăcerea de a vedea un show black metal bine pus la punct sub un cer înnorat și printre câteva picături de ploaie, setlist-ul Enslaved a oferit o ocazie rară de a vedea în carne și oase un adevărat monument istoric, o trupă venită din Norvegia începutului anilor ’90, o perioadă tulbure din care s-au ridicat coloșii Burzum, Darkthrone sau Mayhem.
Destinși, concentrați, exacți și inuman de buni, constănțenii de la White Walls au oferit un preview al viitorului album de studio, încheind cu hitul „Friends For a While“ şi monumentala „Curtains“. Fără a exagera deloc, White Walls a fost cea mai intensă prezență pe scena Rock the City, după Rammstein, iar succesorul lui Mad Man Circus are, se pare, mari șanse să fie albumul anului în România. Prezența destul de generoasă a publicului într-o căldură sufocantă redă unele speranțe în ceea ce privește publicul românesc, acesta confirmându-mi încă o dată că, poate, mulți artiști îl subestimează – există suficienți oameni care răspund pozitiv și unor trupe care nu-și propun să sune a AC/DC, Iron Maiden sau Megadeth.
III. Lăsând limbajul pretențios deoparte și spunând pe nume lucrurilor evidente, Rock the City a fost un eșec organizatoric pentru că:
- Din zona silver circle, atât scena, cât și ecranele erau practic invizibile. De normal circle nici nu are rost să mai vorbim… Tot la Romexpo, am văzut Rammstein în cadrul festivalului Sonisphere și, deși am stat în spate, aproape de ieșire, scena era mult mai bine vizibilă decât aseară la silver circle. Două nume mai potrivite pentru categoriile respective de bilete ar fi fost: „ca să nu stai acasă“ (în loc de normal circle) și „ia și tu un bilet ieftin și prost, milogule“ (în loc de silver circle).
- În prima zi a festivalului nu a existat nicio diferențiere între golden și silver circle, ceea ce, pe de o parte, a fost nedrept pentru plătitorii de abonamente golden circle și, pe de alta, nu a lăsat să se vadă, din timp, împărțirea dezastruoasă a spațiului, poate tocmai pentru evitarea unor nemulțumiri exprimate înainte de concertul Rammstein.
- Numărul de toalete și puncte de vânzare a produselor a fost incredibil de scăzut în comparație cu numărul de persoane prezente; achiziționarea și eliminarea lichidelor fiind permise numai după un ritual de câteva zeci de minute de purificare a indivizilor prin meditație și răbdare, la capătul unor cozi dureroase.
- Spațiul în care s-a desfășurat festivalul nu a fost amenajat în niciun fel, arătând mai dezolant decât onoarea organizatorilor.
- În momentul în care deficiențele de organizare reușesc să elimine complet plăcerea de a urmări un show grandios, precum cel realizat de Rammstein, înseamnă că este ceva serios în neregulă.
În concluzie, cum cu siguranță nu am avut de-a face cu organizatori neexperimentați, problemele apărute nu pot fi altceva decât partea de la suprafață a unei buruieni puternic înrădăcinate în nesimțire, lăcomie și prost-gust – plantă perenă, care prosperă în solul fertil al patriei.
Și, pentru că nu suntem în filme proaste cu final fericit, blestemul vitelor va lovi curând, din nou.
