Îmi pot imagina puține plăceri mai mari în această existență aridă decât momentul în care ai la dispoziție câteva ore de liniște solitară, solidă, și alegi să plonjezi, încrezător, în meandrele nebănuite ale unei noi pelicule. Exact un astfel de moment glorios și fertil se întindea în fața mea atunci când am cunoscut Bird of Paradise. De fapt, planul meu era să contemplez cu totul alte păsări ale paradisului (Birds of Paradise, 2021, Sarah Adina Smith), însă un deficit de atenție m-a condus către acest discret (aproape) omonim. Pe măsură ce filmul curgea, am realizat că sorții au fost generoși, așa cum doar ei știu să fie, uneori (sau așa cum doar ei nu știu să fie, alteori).
Modul în care se va desfășura reacția chimică dintre sufletul tău și oricare film rămâne, în definitiv, incontrolabil. Nu poți identifica, în prealabil, o serie de legi care să permită predicții exacte ale tipului de interacțiune: aceasta rămâne, dincolo de un anumit punct, magică, în sensul propriu al cuvântului. Vizionarea filmului este o dedublare, o ședință de spiritism. Nu deții controlul percepției tale asupra filmului: doar asiști la modul în care acesta fumegă și scânteiază (sau se prăbușește inert) odată ce interacționează cu mediul sinelui. După ce genericul de final curge și ecranul se luminează din nou, cât de vătămat va fi chipul tău? Nimeni nu poate prezice. Ecranul filmului reprezintă o oglindă în care nu ne putem vedea.
Reza Amidi spune o poveste, la prima vedere, îngrijorător de familiară, prezentând turbulențele individului expus lumii suprarealiste a faimei, relația dintre intensitatea creației și haosul decadent al showbizului industrializat, sclipirile luciferice din colțurile ecranelor – și, în final, nelipsitul contract pe care îl semnezi cu sânge, pentru că scopul scuză scopul, iar mijloacele scuză mijloacele. Totuși, mijloacele nu au de ce să accepte vreodată încadrarea pe linia mediană; calea de mijloc rămâne doar o evadare pentru cei incapabili să își asume lepădarea vechii pieli. (Dacă îți lași pielea în urmă, trebuie să fii șarpe?) Familiaritatea este o substanță extrem de periculoasă; ea trebuie mânuită cu deosebită prevedere. Înainte să vedem exact modul în care este abordat, subiectul dă impresia că este colorat, poate, în nuanțe prea aprinse pentru a nu fi toxic – surpriza apare pe măsură ce realizăm că exact „toxic” ne dorim să fie, deoarece numai toxicitatea poate accelera vreodată pulsul. Reza Amidi este un farmacolog malefic.
În ciuda subiectului – spuneam – îngrijorător, Neda Davarpanah ne liniștește încă din primele instantanee pe care le imprimă cu fierul încins pe un ecran care nu știm niciodată cui îi aparține de fapt – ea nu va fi o copie a lui Naomi Watts în Mulholland Drive sau a lui Elle Fanning în The Neon Demon – nici gând. Decât să găsești vreo urmă de copiere printre paginile filmului (care își spun povestea nu prin text, ci prin felul în care foșnesc atunci când le parcurgi), mai degrabă este greu să îți imaginezi cum de această peliculă a putut fi reprodusă vreodată în mai multe copii distincte, cât timp ea nu poate fi constrânsă niciodată, nici măcar să adere la propria materialitate. Neda ar putea fi Betty sau Jesse, dar nu își dorește – mai degrabă, o văd jupuindu-le pe amândouă și purtându-le pieile, în confortul propriei locuințe.
În primul său lungmetraj, iranian-americanul Reza Amidi o îmbrâncește în scenă pe actrița iranian-americană Neda Davarpanah, care joacă rolul actriței iranian-americane Kat Forouhar (pe care o consumă din interior, bătaie de inimă cu bătaie de inimă, precum un parazit neiertător). Conotațiile existențiale, sociale și politice ale contextului sunt discrete, dar solide, dure (nu le putem fragmenta în dinți) – însă de fiecare dată când te gândești să articulezi povestea din jurul lor, câte un David Lynch țâșnește, de după câte o frântură de impresie, și îți spune că este cazul să taci (întotdeauna este cazul să taci; întotdeauna este cazul să îți ștergi lacrimile cu draperii roșii), ducându-și degetul deasupra buzelor sale încruntate: „șșșșșșșșșșșt!”. Lasă filmul, lasă mercurul – să curgă, să vindece.
Bird of Paradise este, înainte de orice, o lecție languroasă de anxietate lichidă ca un parfum. Nicio ușă nu știe vreodată cum să stea încuiată, fiecare umbră tace cu tâlc, timpul se împiedică – este clar că lovitura preventivă rămâne singura opțiune de tratament. Dar principalul element pe care îl voi păstra din acest film este cuțitul – ce cuțit maiestuos! Aproape regret că nu pot fi eu cel care îl îmbrățișează, căutând astfel în sufletele pe care le depozitez dincolo de piele cerneala optimă pentru a semna acel contract din final. Nici nu vreau să știu ce conține. Vreau doar să îl semnez. Reflexiile din lama cuțitului ne luminează calea și ne reflectă chipul adevărat. Cum să realizăm că fața noastră are formă de cuțit dacă nu ne privim reflexia într-un cuțit?
(A fi înjunghiat nu este totuși o formă de copulație?)
Bird of Paradise a fost o cană de ceai îndulcit cu mercur. Simt deja în interior mângâierea vindecării argintii. Mai toxic! Mai toxic!
