Omniscient, ososul trident denumit For the Damned a anticipat intuitiv rotația pe care a damnării monedă avea să o capete, mult dincolo de muchia apuseană a decadelor fără puncte, fără numerale cardinale. Destinatarii acestui mărinimos mesaj escatologic pot face parte fie dintr-o mulțime exclusivistă, fie dintr-o generalizare orbitoare, în funcție de modul în care moneda alege să se încordeze în aer (conduită care depinde sau nu de felul în care noi alegem să ne încordăm privind moneda). Ușurarea senină a unui blestem flexibil, cu cartilagiile moi – a unui foc în care știm exact cum să ardem – ține loc de soare. Mai departe (regulă generală: mai degrabă mai departe decât mai aproape), soarele ține loc de lumânare. Prima lumânare ține locul următoarei lumânări. Un cer din ceară ni se cere, iar steagul negru flutură înainte de steagul alb, dar și după acesta. Insistăm, dar nu mai știm care sunt solicitările noastre. Dar știam cândva, iar aceasta rămâne o certitudine vagă și suficientă.
For the Damned, punctat inițial sau nu, mă determină să caut în debaraua mereu aflată în penumbră cutia cu șuruburi, pentru a-mi consolida coloana vertebrală cervicală în cinstea acestui exercițiu emoțional aerobic. Consecințe diverse se întremează: debarasare în trombă și ușoară trombocitopenie. Robotizarea ortopedică este o mișcare profilactică (și lactică) împotriva inteligenței artificiale; un artificiu. Ființa metalizată își crește punctul de topire și își ascute blestemele. Punctul și virgula de topire.
Crize își cântă, fără nicio urmă de timiditate și fără alte rețineri (timiditate, reținere… sentimente care nici măcar nu fuseseră încă inventate, cred, în anul 2006), romantismul (da, exact! romantismul), îngropat sub stratul de frunze uscate al unei toamne atât de intense, încât până și plantele artificiale se simt nevoite să îngălbenească. Atât de intensă, încât trebuie să fie primăvară. Un anotimp de unsprezece minute. Aroma arsă a unei temporalități care nu mai poate fi descifrată, pe măsură ce cheile hieroglifelor sunt incinerate. Sentimente atât de naiv de fragede, încât, orice ar fi, sunt veritabile, deci veridice: sevă pură.
Un EP-moment scurt, dar permanent, așternut pe o hârtie perisabilă, trăit deplin într-o picătură de cerneală prelinsă dintr-un stilou mult prea plin. Învățăm să ne căutăm de artă în articulația temporomandibulară – arta de buzunar, alcătuită din monede, nu contează. Crize știe cum să ne fi cântat tinerețea mai bine decât putem noi să ne-o amintim. Cum era? Cum nu este. Câte un șurub mai cade din când în când, adresând întrebări cu ecou și cu semnul întrebării alcătuit dintr-un șurub îndoit. Este ilicit să aștepți răspunsuri la întrebările tale, de parcă răspunsurile există.
O generație întreagă a încolțit sau ar fi putut încolți (cele două – perfect echivalente) din sămânța singulară a unei crize veline – un moment cât o totalitate (de eclipsă, de tot):
„It's the same
Every day
It's the same
Slowly we're fadin'
It's the same
Slowly we die
For the damned.”
Vârful cel mai înalt: „Forever Yours”.
(Mai erau necesare nouăsprezece cuvinte ca acest text să aibă cinci sute de cuvinte: iată-le, iată-le, iată-le, iată-le, iată-le.)
