Monolith este acel album așezat, în virtutea cine știe cărei geometrii sacre, în punctul culminant al fertilității artistice, în centrul de greutate al momentului individual, balansat deasupra existenței colective. Echilibrat între furia goliciunii nașterii și apatia galben-tomnatică a vârstelor în răcire pre-decrepită, albumul absoarbe o întreagă viziune, o întreagă epocă, o întreagă subcultură, o întreagă viață. Este, într-adevăr, întru adevăr, un monolit: o manifestare creatoare unică, exprimată prin modelarea unei realități-bloc de piatră, spațio-temporal, emoțional, ideologic.
Monolith are, totodată, ceva din infatuarea invincibilă a unei tinereți amnezice față de viitor. Niciodată nu recunoaștem exact momentul în care traversăm pasul gloriei și începem descinderea, marea descindere în umbra a ceea ce a fost sau va fi fost. Întinderi imense ne despart de colorata imaturitate pur-hardcore a embrionarului final de mileniu (să ne amintim de „Să curgă bere pe Bega”), însă agresiunea, aversiunea și antagonia sunt încă în deplinătatea forțelor („Solitor”: „Rămân eu om și tu un porc”). Pornind din hardcore-ul imberb al unui oraș inundat de traumele cruciforme imprimate de focurile automate ale unui final brutal de epocă, Implant Pentru Refuz își asumă contribuția la generația nu metal prin profund-clasicul Oameni fără fetze și, în drum către stabilizarea într-un alternative metal elegant, matur, cerebral, poate mai fotogenic, intră în ringul de box pentru a juca șah, intră în grajd pentru a duce la bun sfârșit intervenții chirurgicale complexe, pe cord deschis: Monolith. Niciodată, Implant Pentru Refuz, în ciuda caracterului percutant perpetuat până în zilele noastre, în noi și nesecate reîncarnări, nu va mai găsi un bloc de piatră cu asemenea caracteristici, precum în 2007: niciodată nu va mai fi creat un al doilea monolit. Și este în regulă că se întâmplă astfel: nici noi nu mai suntem, oricum, cei care să fi putut aprecia și venera la același nivel o asemenea furtună mentală de piatră.
Încă din primele clipe, „X“ conține totul: în plan liric, instrumental, simbolic. Piesa marchează cu un „x” sângeriu, vizibil chiar și în timp ce ne prăbușim și ne dezintegrăm prin atmosferă, punctul ancestral-futuristic în care tăria insuportabilă a prezentului este eclipsată de unghiul mort al ființei mioape.
„În apă e sânge
În pâine sunt pietre.”
Da, știam, dar nu știam cum să spunem, cum să citim, cum să cântăm.
Doar retroactiv vom privi, aproape consternați, către „X”, „Sidef (dedicat)”, „Messages to Gods”, „Rezistența continuă”, „Mental”, „În soare deschis”, „Apus”, întrebându-ne cum era/este/a fost/fusese posibilă o asemenea densitate a compozițiilor, de proporții absolut mitice. La acel moment, părea firesc, nesecat, interminabil… Acum, mă apropii de Monolith la fel ca hominizii din „2001: O odisee spațială”, atingându-l temător și implorându-i misterul impenetrabil și întunecat, înghițit de umbrele atemporale de la capătul oricăror intervale prelungite de timp, să mă învețe cum să domesticesc focul Violenței. (Cum de s-a putut crea așa? Cum de s-a putut trăi așa? De ce a fost?)
Nu știu cum se puteau scrie, pe atunci, piese precum „Sidef (dedicat)” (practic, un alt „Gri dorian” al generației sale – același calibru, același crater lăsat în urmă). Poate că „geniul” nu este decât rezultatul unei probabilități prielnice – altfel nu sunt capabil să găsesc niciun fel de explicații și justificări.
Unde sunt momentele în care simpla pornire a unei piese devenea un act de materialitate istorică? Apăsarea unui buton detona ceva mai teribil decât orice armă nucleară: sentimentul în stare pură, sălbatică. Știu că sunt bolnav terminal de trecut tocmai pentru că frecvența acestor revelații-cataclisme tinde să devină negativă.
Pe când se nășteau sfinți deja mumificați: „Dovada minciunii, mizeria din noi.” Moaște intrauterine: „Ești bine venit, aici ai să mori.”
Apusul este consecința răsăritului, dar apusul este și concluzia răsăritului. Sângele este moarte hemoragică, dar sângele este și viață caldă. Din durerile trecutului, sunt sculptate intensități monolitice. Interuman poate fi inuman sau poate fi intra-uman. Dar niciodată doar uman. Poezia nu va apune niciodată, pentru că nu a răsărit niciodată. Dar poezie nu poate fi decât excesul. Poezia poate să nu fie poezie, dar nu poate să nu fie exces. Nu știm de unde a venit, dar iat-o:
„Un soare a apus
Un loc unde cerul se îngroapă în pământ
Acolo aștept, acolo sunt.”
Astăzi, Monolith-ul este încă vizibil, fără efort, fără lentile (și poate fi simțit subcutanat fără efort), dincolo de întinderile incalculabile de timp și ființă. Foile albe și semnele nescrise ne ghidează, intuitiv, către el. Ne privim reciproc cu încordare. Știu că mesajele de revoltă neobosită din „Solitor” sau „Rezistența continuă” pot fi atât de ușor deturnate de umanoizi care, pe atunci, parcă existau, încă, doar în cărți și muzee. Astăzi, în acest Jurassic Park ideologic, este atât de simplu să te sinucizi și să ucizi cu orice. Monolith -ului nu îi pasă, însă. Este unitar. Este perfect. Este nefisurat. (Doar platformele de streaming par să îl poată stăvili.)
Când încetează o alarmă care sună neîntrerupt să mai fie o alarmă? Nu contează. Rezistența continuă. Dar cine rezistă? Și cine continuă? Și cine?
„Vreau să mori înecat cu un vis”. Fie ca manevra Heimlich să nu funcționeze.
Vârful cel mai înalt: „Sidef (dedicat)”.
