Urmează să scriu un text foarte lung și personal, care va fi consumat cu nesaț de masele cu capacitate redusă de concentrare și va propulsa Numărul Trei, din zaț, pe culmile zgârie-norilor popularității moderne, printre stele, staruri și influenceri inteligenți altfel decât natural. Reflecțiile cu tentă autobiografică ale unui anonim sunt calea garantată către înfruptarea din moaștele Succesului. Algoritmul mi-a șoptit, când m-am rugat Lui.
În ultima vreme, nu mai pot tolera decât apă și Messa (eu nu sunt apă și nu sunt Messa). În rest, totul îmi pare dezgustător, insensibil, ignobil, grețos. Fiecare secundă necântată de Messa este o josnicie și nu mai vreau să îi fiu părtaș. Știu, știu – și această epocă mortificată a sufletului va rămâne cândva în urmă, eliminată precum un calcul renal într-o vale plină de stânci și cranii de mici mamifere și păsări mai triste decât absența zborului. Dar nu este nimic de făcut. Probabil că nici măcar eu nu voi mai rămâne în urma ei, a ultimei epoci, oricât de întârziat aș fi. Praful războiului de orice fel se va așeza atunci când suflul sufletului încetează și în cele din urmă nu va mai fi nimic – nici măcar praf. Cred că am mai spus-o în câteva rânduri (toată existența mea poate fi rezumată în câteva rânduri), poate chiar în exact această formă: nu se va alege nici măcar praful de tot. A depune armele. A depune capetele. Se depune praful. Moartea este un antiemetic. Moartea-metoclopramid.
Puritatea ascuțită precum o lamă din muzica Messa spintecă și subjugă smogul deceniilor. Totul este mai clar ca niciodată – smocuri de clarviziune smulsă. Iată: edificiul realității mele se clatină și va ceda catastrofal. Nu mai are rost să mă rătăcesc printre minuscule reparații mai lipsite de consecințe decât ar fi absența lor. În majuscule este scrisă distrugerea, chiar pe frontispiciu. Ferestrele sparte ademenesc moartea. Nu am mai citit niciodată durerea atât de clar ca pe chipul Messa. Vine un moment în care trebuie să accepți că întreaga construcție trebuie abandonată – se va prăbuși. Se va prăbuși! Se va prăbuși chiar dacă îți dedici fiecare clipă din viață pentru a efectua încă o reparație, și încă o reparație, și încă o reparație – se va prăbuși. Viteza degradării depășește viteza restaurării.
Cum am ajuns aici, numărându-mi toate inspirațiile și expirațiile, astfel încât să fiu sigur că nu mor sufocat de amnezie? Ce caut aici? Nu întotdeauna trebuie să cauți și să găsești ceva. Uneori doar pierzi, alteori te pierzi, rătăcești, te rătăcești, între astm și demență. Relația mea cu muzica a fost aproape dintotdeauna cea dintre două animale cărora nu le este tocmai clar unde se termină jocul și începe lupta. Muzica a trezit în mine ancestralul glas al sângelui. Muzica este autoliză și muzica are gust de sânge – ea nu reprezintă fondul sonor pal pentru desenul de prost gust al vieții noastre. (Să ni se ia creioanele!) Nu, muzica se ascultă numai și numai în cădere – într-o cădere de pietre masive – astfel încât să nu mai poți distinge stâncile desprinse din tine și cedate lumii de stâncile desprinse din alte locuri, care doar te omoară. Fiecare nouă prăpastie deschisă în trupul tău permite însă câte unui infern în prealabil neinventat să înflorească. Infern înfloritor intern…
Preferințele mele muzicale se derulează de la sine, încadrându-se între limite pe care nu mi-am propus vreodată să le dilat în mod conștient – ele rămân într-o stare neîntinată de sălbăticie acerbă. Nu îmi doresc eclectismul, dar afinitățile discografice personale sunt caracterizate totuși de o suficientă multiplicitate. Nenumărate soiuri de culturi sonore au găsit locurile propice pentru a-și înfige rădăcini permanente în solul, altfel, arid al existenței mele deșarte și deșertificate. Deși crezul meu muzical este, așadar, dificil de sistematizat, dincolo de listele interminabile de albume și artiști preferați, întotdeauna am simțit dominația impulsului inextricabil de a permite unui singur nume – unuia și numai unuia – să devină reprezentantul meu muzical și, prin extensie, exponentul coloraturii mele existențiale (pentru că muzica nu știe cum să se definească fără existență). Sunt un monoteist într-ale muzicii. Doar câte un singur act muzical se poate erija în expresia completă a viziunii mele despre lume. O singură voce poate cânta epitoma existenței mele. Nu există lățime de bandă care să permită mai mult de atât (cum ar fi să existe două Messa simultan, cum să mai supraviețuiești după așa ceva?!) Este o perspectivă pe care o recomand cu răceală (doar pentru că nu posed strop de căldură; lucrez cu ce am) – reprezintă o ușurare indescriptibilă, în special pentru cei care, asemenea mie, nu au fost capabili să construiască vreodată lucruri care să nu se prăbușească mereu, înghițite de doline. Rememorând aceste succesive simboluri muzicale în fața cărora m-am predat și cărora m-am supus necondiționat, realizez că fiecare dintre ele a determinat valența unei întregi epoci a sufletului. Segmentarea vieții s-a produs destul de exact în jurul acestor vârfuri. Se poate scrie, așadar, o exhaustivă istorie a devastării personale, exprimată doar prin muzică, exprimată doar printr-o consemnare a numelor care au definit epocile.
Prima epocă. Linkin Park (circa 2001-2002)
În preistorie (înainte de anul 2001) nu se întâmplaseră multe. Îmi amintesc câte ceva muzical: unduirea recurentă a unui dublu vinil Queen – Greatest Hits (produs în Bulgaria de casa de discuri Balkanton) și mirosul prafului încins, nins peste pick-upul bătrân – rotații, rotații, rotații –, apoi câteva paranteze pubere mai puțin onorabile, precum Britney Spears (de această dată, înscrisă pe ruta ocolitoare a casetelor, cu alt tip de aromă de praf încins). Dar sufletul nu exista încă, pe atunci; el a apărut doar după ce am fost expus drogului de inițiere – „In the End” – de către un biet post de radio (care încă mai există, spre deosebire de mine). Spiritul începuturilor, deși ușor adolescentin, era, fără îndoială, cel corect – direcția de creștere era definită și învelită în blindaj:
„It starts with [one]
One thing, I don’t know why
It doesn't even matter how hard you try.”1
Ce mod potrivit de a începe – dezlegând înțelegerea nodurilor torturilor sfârșiturilor! Odată cu această descoperire absolut neașteptată (nu anticipam că voi naviga, în compania muzicii, prin gropile abisale din asemenea oceane distante, reci și întunecate), am descins, hapsân, în periferiile cele mai rău-famate (cel puțin pe atunci, din perspectiva respectivă) intitulate Nu metal. Acolo, acolo mi-am sădit și apoi recoltat (sau în ordine inversă?) maturitatea. Pe lângă Hybrid Theory și Meteora, care au constituit soundtrack-ul gimnaziului, Papa Roach – Infest și, mai ales, Korn – Follow the Leader au marcat trecerea în neființă a copilăriei mele – i-au fost lespede funerară, inscripționată cu injurii. Dar nu i-am lăsat niciun epitaf și nu am ținut niciodată vreun moment de reculegere – tocmai pentru că întreaga mea viața avea să devină un moment de reculegere ținut deasupra microfonului oprit. Nu voi putea uita vreodată cum aspiram vulgaritatea și furia din Follow the Leader, simțind cum raportul dintre mine și lume se redefinește complet; cum cresc, pe măsură ce lumea scade. Autoritatea structurilor sociale de orice fel se stafidea, se strepezea. În orice caz, Linkin Park a rămas simbolul acestei epoci radical-incipiente, în care inventam ura articulată, întrucât eram atras în mod special, cred, de distrugerea emoțională mai intensă (deși mai puțin brutală) din muzica formației care avea să treacă, în cele din urmă, prin ștreang, trăindu-și durerea până la capăt. Dacă Hybrid Theory a fost un veritabil manual școlar, Meteora m-a lovit precum un meteorit – am zăcut, întreg și vânăt, în lumea toridă, aparținând nimănui, dintre gimnaziu și liceu. Boală, leșin, toropeală, descompunere – totul promis, totul manifest.
A doua epocă. Korn și Metallica (circa 2002-2003)
Nicicând nu este viteza descompunerii mai ridicată decât în tinerețe – nici măcar după decesul trupului. În epoca dominată autoritar de Linkin Park am remarcat, pentru prima dată, dinamica explozivă (cu tot caracterul distructiv implicit al exploziei) dintre muzica potrivită și conștiința mea fragilă (și fragedă). Această relație chimică m-a aruncat însă, cum spuneam, pe o traiectorie absolut neașteptată; am întors spatele unor parcursuri personale pe care le consideram, anterior, firești, de la sine înțelese, și m-am avântat cu toată furia și disperarea în… nihilism? Distrugere? Rebeliune? Greu de identificat o expresie non-muzicală a stării respective – tocmai de aceea avem muzica. Așadar, m-am avântat cu toată furia și disperarea în muzică.
Pe măsură ce mă afundam, fără a înțelege în ce mă afundam exact, sunetul Linkin Park a devenit, parcă, puțin prea temperat pentru mine și am început să frecventez, în mod special, Korn și Metallica (în perioada St. Anger, Hetfield & co. zăbovind tot în lumea și în generația Nu metal, în plan spiritual, comportamental, moral) – am fost martor direct la apariția Untouchables (2002), Take a Look in the Mirror (2003) și St. Anger (2003). Acestea au umplut până la refuz tranziția infamă dintre gimnaziu și liceu, care s-a dovedit a fi tumefiată, după începutul mai degrabă letargic. 2002 a fost un an de tranziție, în care Korn a reprezentat, în media finală, nuanța optimă a disperării (după ce Meteora m-a învățat, probabil, ce este disperarea absolvită de cauzalitate directă), pe măsură ce în fiecare zi strangulam o nouă etapă golită de sens a unui trecut din care învățam să mă desprind. Instantaneele devastării se succedau într-un ritm imposibil de cuprins în gânduri macroscopice… Apoi, reducând totul la esențial, vara anului 2003 a fost plină doar de furie și de St. Anger – nimic, nimic altceva nu a mai avut loc. Ca o paranteză – St. Anger este un album realizat pe când membrii Metallica tocmai efectuau traversarea către cel de-al patrulea deceniu de viață (individuală, nu a formației). Privind înapoi, din preajma aceluiași prag temporal, înțeleg (mă refer strict la dimensiunea rațională a înțelegerii – emoțional, impactul a fost imediat) mult mai bine atmosfera albumului și teritoriile străbătute de acesta… Sunt acolo.
A treia epocă. Nirvana (circa 2003-2005)
Compilând această retrospectivă, sunt din nou consternat de ritmul complet diferit de curgere a timpului înregistrat de-a lungul vieții. Accelerarea percepției temporale, resimțită plenar în conștiință, reprezintă un aspect pe care îl consider fundamental pentru existența umană – și totuși, nimeni, absolut nimeni nu ne pregătește, în școală, în tinerețe, pentru el. Șocul devine cu atât mai mare pe măsură ce realizăm că nu avem la dispoziție pentru a trăi atât de mult timp relativ pe cât ni se părea că vom avea, înainte de a deveni adulți. Dar despre acestea, mai multe într-o scriere filosofică viitoare (este o amenințare). Momentan, voiam doar să remarc că, deși mi se pare că am petrecut dacă nu o mie de secole, măcar câteva sute de decenii sub icoana lui Kurt Cobain, parcurgând calendarul, această epocă extrem de intensă, întunecată și personală nu pare să fi durat decât, cel mult, aproximativ doi-trei ani. Dar ce ani! De multe ori, nu purtam nimic cu mine în pustietățile pe care le traversam dimineață de dimineață, seară de seară, în afară de două casete Nirvana – Best of-ul din 2002 (cu chipul sobru ca o copertă de Biblie) și MTV Unplugged in New York. Negru și galben. Moarte și soare. Epoca Nirvana miroase încă a primăvară excedentar puberă și praf de pușcă. În fiecare zi, eram dirijorul exploziilor necontrolate. Am început să-mi asum și să-mi cunosc singurătățile. Cândva în această epocă am ajuns și în fața realizării că știu să scriu și că pot insista să cânt. Aveau să mai treacă destui ani până când temperatura sinelui să scadă suficient de mult, astfel încât ideile să se poată agrega în forme materiale. Dar deja știam. Poezia Nirvana s-a amestecat cu lutul identității mele artistice, pentru totdeauna.
Pe data de 27 octombrie 2004, la ora 23:34, se producea cel mai puternic cutremur din România de după 1990. Orice moment din 2004 aș fi ales, probabilitatea era foarte mare să fi ascultat Nirvana în clipele respective. Într-adevăr, mi-am petrecut primul cutremur important din viața conștientă (cel din 1990 a fost trăit, dar nu înregistrat în arhivele memoriei) alături de un bootleg plin de funingine sufletească, intitulat „Misery Loves Company” (sau „Don’t Want It All”, sau „Seed”). „To hope is admittance”, mi-au cântat stins frisoanele nocturne ale Pământului.
A patra epocă. Luna Amară (circa 2005-2011)
Tranziția din epoca Nirvana către ceea ce avea să urmeze s-a derulat de-a lungul unui interval de timp mai degrabă neclar și aproximativ îndelungat (o descriere adecvată, deja, pentru întregul vieții). Originea evoluției este însă cât se poate clară: în decembrie 2004, avea loc expansiunea lumii mele muzicale odată cu prima participare la un concert – Luna Amară în Club A. Experiența recurentă de a participa în acest mod la manifestarea concretă a muzicii interpretate a reprezentat o veritabilă modificare de paradigmă – fiind unul dintre factorii care a deschis lunga epocă Luna Amară a sufletului meu, dar nu singurul. Un alt factor a fost constatarea că, pe măsură ce eram expulzat de pe băncile idealiste ale liceului în realitatea din care nu se mai putea chiuli, spaimele sociale se infiltrau în contemporaneitatea existențială – iar Luna Amară era mereu acolo, aproape de mine, luptându-se cu aceeași viață agresivă care fusese asmuțită și asupra mea. Ca o prelungire a acestei senzații, a fost interesant și să mă acordez atât de profund după gama unei formații românești, pentru prima dată. Dacă reperele muzicale generale sunt culese dintr-un panteon disponibil în mass-media, mai larg sau mai restrâns, în funcție de preocupările fiecăruia, cele din țara de origine sunt incluse într-o clasă complet diferită. Se stabilește o conexiune organică și, de la un punct, fatidică. În afara zonei delimitate de universalitatea limbii engleze și lăsând la o parte anumite cazuri excepționale care pot răzbate dincolo de barierele lingvistice extrem de stricte (exemple facile – Rammstein sau black metalul norvegian cântat în… norvegiană), un român nu va asculta, în mod normal, formații din, să spunem, Georgia, Lituania sau Israel, care cântă în limbile locale. De aceea, există o dimensiune extrem de intimă implicată în stabilirea conexiunii cu o formație activă în propria limbă natală. Dincolo de toate aceste considerații adiacente, desigur, muzica a primat – în special Loc lipsă, Don’t Let Your Dreams Fall Asleep și Pietre în alb mă frământă insomniac și astăzi, la fel de profund, cu forțele lor mareice inepuizabile. Ce albume! Ce albume.
Mi-am executat, așadar, sentința cu executare de a deveni matur cu următorul laitmotiv persistând în fundal: chemarea la luptă a trompetei lui Mihnea Blidariu (încă se aude!), într-un subsol mereu aglomerat și plin de fum, din care ieșeam mort și viu, precum Isus după cele trei zile de regăsire – apoi, stingerea înceată într-un somn mai mult violent decât violet. Aveau să mai izbucnească numeroase rezonanțe puternice (dar niciuna care să atingă totuși anvergura căpătată de cosmica Luna Amară în această perioadă) – Tep Zepi, Alternativ Quartet, White Walls, Dekadens, Oliver, Urma, Dutevino, Tragic… În 2008 se năștea și Vechiul Număr Trei, care a oferit platforma ideală pentru intensificarea absorbției sonorităților locale.
A cincea epocă. Puscifer (circa 2011-2019)
Șocul instaurării depline a cotidianului, mai acut decât orice profeție, ofilirea brutală și subită a tuturor vlăstarelor iluziilor (chiar și acele puține iluzii pe care îmi permiteam să le ocrotesc, cu generozitate) și extinderea epidemică, devastatoare, a uscăciunii – toate acestea m-au împins într-o grea comă spirituală, sintetizată lacunar în contractul de muncă. Profund anesteziat, mi-am consumat – am tras adânc și cabalin în nările însângerate – traiul proletar și am lăsat visurile umflate cu heliu, în formă de pumni, să se ridice în văzduh, în herghelii călătoare. Armele în jurul cărora îmi planificam, altă dată, revoluțiile neostenite (angoasa acidă Nu metal, terapia muscular-emoțională în direct oferită de Luna Amară și alții) se tociseră sau trăgeau, de multe ori, cu muniție oarbă. O conștiință artistică nouă, alimentată de apetența pentru regiuni ceva mai avangardiste, subtile, ambigue, univoce, punea stăpânire pe viziunile mele (anunțată demult, demult, de pasiunea precoce pentru, de exemplu, Fantômas sau Dog Fashion Disco, care eroda dictatura convențională Nu metal a liceului).
În acest mediu, din ce în ce mai diferit de cel în care mintea mea germinase, identitatea extraordinar de complexă a proiectului Puscifer – pornit drept un alter ego ludic al lui James Maynard Keenan și devenit, poate neașteptat, o experiență transcendentală plenară – a prosperat. Urmăream Puscifer încă de la apariția sa, îmbibată cu vin, lascivitate și Lucifer, din anul 2007 – însă, precum un arbore, trupa a avut nevoie de timp să-și dezvolte trunchiul și coroana impunătoare. În epoca Puscifer, am repetat rezistența inerțială odată cu fiecare album nou – toate discurile Puscifer au avut nevoie de timp și rotații – rotații, rotații, rotații – pentru a-și distila și elibera efectele și secretele încastrate în lanțuri moleculare (o diferență radicală față de exploziile de ură la prima vedere pe care le antrenau marile repere anterioare). A existat o singură excepție: Conditions of My Parole, probabil albumul meu „preferat” (tot probabil, deși ușor discutabil, chiar opera de artă „preferată”, din orice domeniu), care m-a plesnit direct peste față, într-o dimineață avortată spontan. În această epocă, am sorbit multe cafele și dimineți fără lumină stelară, îndulcite doar cu amărăciunea pregnantă Puscifer.
Cu coloana sonoră oferită de Puscifer derulându-se în fundal, intervalul 2011-2019 a învăluit câteva evenimente majore, în special schimbarea naturii relației mele cu muzica, odată cu incursiunea efectuată dincolo de baricada pasivității. Încă din epoca Nirvana, inspirat de modul în care numitul Kurt Cobain a folosit o biată chitară pe post de drujbă și bisturiu, am început să pregătesc fantastica mea expediție. Am debutat pe scenă chiar în cadrul unui concert tribut Nirvana (2010, an încadrat, conform clasificării, în epoca Luna Amară, în defunctul club Suburbia); în același an, a luat ființă formația mult visată, intitulată Flesh Rodeo, care, începând cu 2011, și-a început activitatea concertistică. Prin intermediul Flesh Rodeo și, mai târziu, Mountains On My Back, aveam să îmi dezasamblez și reasamblez ființa în cadrul a cinci materiale discografice și să mă autoflagelez în peste o sută de concerte, contexte în care am inventat și descoperit intensități anterior invizibile din postura de simplu martor al muzicii, uzându-mi sistemul nervos, coloana vertebrală și ultimele umbre de speranțe. În anul 2012 am pus și bazele unui proiect muzical complet individual, Decomposing Black (în care am forțat experimentul muzical, astronomia, explorarea spațială și filosofia disperării să fuzioneze), alături de care am suferit lent, de-a lungul altor opt materiale – pretins – discografice.
A șasea epocă. Tool (circa 2019-2020)
În absolut orice structură temporală imaginabilă, momentul 2019-2020 trebuie să reprezinte un punct grav de inflexiune, într-un fel sau altul. Și în povestea sufletului meu muzical, s-au desfășurat aici, în această poziție, unele evenimente critice, alimentate – sau mai degrabă catalizate – de prăbușirea generalizată a conștiinței sociale. Flesh Rodeo și Mountains On My Back s-au destrămat concomitent, în urma unor implozii previzibile, dar catastrofale. După Cataclism, am continuat să mai creez sunete – pretins – muzicale doar sporadic, sub întruchiparea și protecția proiectului solo Decomposing Black – o grotă fără ieșire… Exact în ziua în care am lansat ultimul album și am susținut ultimul concert Flesh Rodeo, am lansat și prima carte – m-am îndepărtat deci de Muzică, așezat în vârful unui val simbolistic care a transformat întregul relief al lumii mele.
Furtuna suprasensibilă Tool mă însoțise din toate timpurile imemoriale și a reprezentat o influență constantă și deseori decisivă în numeroase privințe – însă cred că de-abia în preajma lansării Fear Inoculum am putut măsura cu acuratețe și magnitudinea tuturor realizărilor istorice de pe Ænima, Lateralus sau 10.000 Days. Acesta din urmă, în mod special, mi-a permis să înțeleg cu claritate care este mirosul transcendenței lichefiate și să calculez inconștient echivalența dintre plasma sangvină și cea solară. Marea Retragere din fața lumii nu s-a produs mișcându-se conform ritmului Tool, dar a fost înfăptuită, categoric, adânc în spiritul și litera învățămintelor oferite anterior de divinația Tool. Dezastrul și ceea ce urma după dezastru fuseseră deja cântate, dezmierdate, descifrate și ucise de Keenan, Chancellor, Jones și Carey (trinitar plus unu). Fear Inoculum mi-a vorbit despre curajul de a decădea. 10.000 Days nu mi-a vorbit, cu bunăvoință, monadă și întotdeauna. Nici eu nu cred că am mai vorbit vreodată, din acel moment. Monolitul Tool nu poate fi niciodată erodat, oricât s-ar agrava infirmitățile cosmice.
„Shine on forever
Shine on benevolent sun.”2
A șaptea epocă. Carina Round (circa 2020-2025)
Deși dăinuie și pe cont propriu, Puscifer a reprezentat un gateway drug către una dintre cele mai longevive și intense fascinații artistice pe care mi-a fost dat să le parcurg până acum. Pe măsură ce am trecut dincolo de luciul apei și de conceptele primare afișate de personalitatea artistică debordantă a luptătorului Keenan, am realizat tot mai mult că o proporție covârșitoare din magia Puscifer era emanată totuși de geometria sacră construită în jurul glasului și nimbului Carinei Round – un izvor nesecat de splendoare. Deși venerația față de artistă a culminat în intervalul menționat aici, în această epocă, mă lăsasem cooptat în cultul Carinei încă din 2016, renunțând, emoție cu emoție, la liberul arbitru și oferindu-i-l drept ofrandă. Este o ignobilă crimă artistică faptul că, până în momentul scrierii acestui fluviu textual mai degrabă bizar, s-au acumulat nu mai puțin de paisprezece ani de secetă absolută de la apariția celui mai recent album de studio Carina Round (fatalul Tigermending, 2012). Fiecare secundă muzicală binecuvântată de atingerea Carinei înflorește într-o capodoperă. Fiecare an fără creații noi ale Carinei este irosit. Într-o carte încă nepublicată, pe care am scris-o în anul defunct 2021, ascultând șoaptele rabiei (o muză pe care o frecventez deseori), îmi exprimam dependența, obsesia, folosind următoarele cuvinte: „vocea Carinei Round este cel mai frumos lucru din lume (nu există nicio fărâmă de incertitudine în această privință)”. Nu cred că am să dezertez din preajma afirmației mele radicale (Carina Round tinde să radicalizeze frumosul, de oriunde și-ar arunca săgețile) nici acum, deși trăiesc totuși în plină epocă Messa. Realizez că, spre deosebire de epocile anterioare, aici biograficul cursiv deja încremenește și moare, lăsând locul senzorialului reticent expresiei articulate.
Puține de spus, multe de plâns… Mai puține de spus, mai multe de plâns… Și mai puține de spus, și mai multe de plâns…
Epocile trec, dar muzica nu rămâne, ci trece și ea: „Music for a dead child.”3
A opta epocă. Messa (circa 2025-?)
Instaurarea supremației Messa s-a produs prea recent; încă învăț să mă adaptez la curgerea (irosirea) vieții sub acest cel mai nou chip cioplit. Cunosc și recunosc doar iminență! Covârșire! Asediu! Izomorfism! Sapiență! Supliciu! Zeii ridică din umeri și se sinucid în fața Messa, rămași fără menire.
Epocă în pragul morgii. Acum, mai mult decât toate epocile mi s-au terminat. Nimic nu va mai înverzi vreodată pe aceste meleaguri care și-au digerat până și termenul de expirare. Numai uscături, între mine și infinit, cât nu pot vedea cu ochii – orb. Naufragiat pe uscat: am rămas fără apă. Dar răsună încă Messa. Încerc să o urmez, lăsând-o să mă ghideze către depresiunea de pe urmă. Întotdeauna, ceva grandios se apropie – dar nu grandoarea. Grandoarea doare. Oare?
Dar în cazul vostru, care au fost formațiile sau muzicienii care v-au delimitat epocile sufletului? Sper că nu… Nu îmi spuneți. Nu mă interesează. Nu îmi pasă. Nici vouă nu vă pasă. Ce credeți exact că se întâmplă aici? Nu am nevoie de comentarii, like-uri și share-uri, la fel cum nici voi nu aveți nevoie de acest text. Eu am nevoie și eu mi-l ofer mie, ofrandă. Declar nul orice element incapabil și nedemn să se afle în raza de acțiune a expresivității nemărginite, suficiente sieși. Îmi smulg algoritmul canceros din inimă, dacă este nevoie, și trăiesc fără inimă. Pot trăi fără inimă; am trăit fără inimă.
Textul este muzică. Textul este o tumoare în formă de inimă. Textul a fost. Glorie celei de-a opta epoci a sufletului!
„Such unbearable, painful dust to shake off my shoulders…”
