Unul dintre nenumăratele sacrilegii comise de cinematografe (lista acuzării ar putea fi – trebuie să fie – foarte consistentă!) este obiceiul de a aprinde reflectoarele conștientului și a invita pelerinii încă bezmetici (sau bântuiți de nou-dobândita hiperglicemie de cinefil) să părăsească sala imediat după terminusul „acțiunii” (al scenariului). Există cazuri – rare, defavorizate statistic, dar există – în care filmul nu poate fi cu adevărat complet dacă nu mai zăbovești, acoperit în continuare de întuneric, și în timp ce „genericul” de final se derulează. Este nevoie de această amortizare pentru a putea îndeplini tranziția corespunzătoare înapoi către lumea bine iluminată în care filmul nu este film, ci filmul este valoarea monetară a filmului. Din fericire, nu am vizionat Backrooms într-un astfel de context și mi-am putut scrâșni pe îndelete tăcerile cele mai târzii, în pace, până când chiar și ultima fărâmă de informație și-a încheiat reprezentația pe ecran. Intermitența film-realitate trebuie să curgă în ritmul său natural.
În timp ce ascultam, astfel, precum un trunchi de copac nevoit să lase totul să treacă peste el, filmul stingându-se, am început să aud, tot mai clar, inconfundabil, foșnind toate aripile vânjoase ale Filosofiei. Am încuviințat: fenomenul filmului, în general, reprezintă una dintre cele mai noi și cutezătoare poteci pe care modernitatea a reușit să le deschidă înspre marile taine ale realității. Desigur, deși aleg să nu insist asupra acestui aspect (refuz să mă las prins în vortexul cântarului critic pentru măsurarea greutății valorii artistice, din care nu se mai poate ieși, odată intrat), este evident că există anumite criterii (care? nu știu!) fără a căror bifare filmul nu este film, ci doar meniu cu băutură răcoritoare și popcorn sau un reel puțin prea lung. Oricum, am avut două viziuni filosofice în timp ce filmul devenea Viață de Apoi.
În primul rând, pe măsură ce contemplam plutoanele, companiile, batalioanele, regimentele, diviziile de indivizi de a căror implicare a fost nevoie, într-un fel sau altul, pentru a livra (capitalismul se gudură!) această creație, am realizat și am acceptat că din înfundăturile ideologic-sufletești ale prezentului nu ne poate extrage decât buldozerul colectivității. Da, urmărind, către amonte, încrengătura învolburată de idei, vom ajunge, în cele mai multe dintre cazuri, în fața unui izvor ideatic singular – Creatorul lumii respective, vizionarul, Regizorul care a grăit Cuvântul care a permis „să fie” Cuvânt, cel care a aprins lumina care a permis „să fie” Lumină. Însă rămâne stupefiant că, oricât de personal, un film nu poate fi niciodată altfel decât o extinsă expresie colectivă. Pe măsură ce ne târâm prin galeriile atât de familiare ale Backrooms (familiare precum un fior care se furișează pe șira spinării, familiare precum o durere – nu putem face schimb de dureri, dar recunoaștem orice durere), simțim din plin această expresie bipolară, individual-colectivă, a filmului, artei, gândului, naturii umane – a realității: ne târâm complet singuri prin propriile coșmaruri (nimeni nu va putea să ne însoțească vreodată aici, acolo), însă toate aceste coșmaruri care ne stau vreodată la dispoziție, care ne pot aștepta vreodată, sunt coșmaruri prin care nu suntem, nici pe departe, singurii care se târăsc. Sunt coșmaruri comune, dar trăite individual, spații împărtășite, dar impenetrabile, precum peretele-oglindă din Backrooms. Așadar: existența este un coșmar individual, același coșmar, visat de fiecare dintre noi.
În al doilea rând, extenuarea filosofică a umanității, zidul rațional de care continuă să se lovească cu disperare însângerată (ce altceva ar putea face?), sperând că va răzbate dincolo, cândva, pur probabilistic, precum o particulă, poate fi ocolit, deși nu are margini – pentru că tot ceea ce nu este experimentat numai pe cale medicamentos-rațională nu are o problemă să ocolească infinituri în afara cărora nu ar trebui nici măcar să existe nimic. Backrooms mi-a vorbit despre faptul că Noua Filosofie este o cale către filosofie, nu o filosofie în sine. Jos inconștientul colectiv, jos conștientul colectiv! În jos, tot mai jos! Lucrăm de-acum cu colecistul colectiv, pictăm fotografic visele în fierea care ne ajută, singura, să digerăm natura umană și artificialul uman. Cu limba uscată și deshidratați spiritual de încercările onorabile de a explica viața prin viu-grai, prin limbaj articulat și gânduri sistematizate, suntem în sfârșit liberați, eliberați de limbile istorice; primim permisia de a lucra cu iraționalul colectiv. Nimic din ceea ce putem articula vreodată nu ne va putea alina Marea Disperare. Filosofii tămăduitori au fost, unul câte unul, pensionați pe caz de boală: marea boală, boala tuturor.
La finalul Backrooms, fără să fiu nevoit să mai încerc deznodarea rațională a traiectoriilor pe care rola simbolică de film le-a urmat pentru a se transforma în fibre nervoase, am stagnat într-o înțelegere nouă. Această perspectivă specifică nu poate fi obținută decât la capătul acestui coșmar visat de toți, visat pentru mine, de unii. Dar de toți. De unii dintre toți. Să înțelegi fără a putea explica – dar magia dispare atunci când încerci să explici faptul că înțelegi fără a putea explica. Backrooms smulge din experiența colectivă concepte difuze și le procesează, tot colectiv, pentru a putea oferi, în final, un moment individual profund și absolut. Backrooms este (în deplinătatea iminentă a cuvântului: „este”, atât) acea cădere în gol pe care o simțim uneori (deseori, tot timpul) și care nu înțelegeam unde se produce. Iată.
Întinzându-și rădăcinile în fertilul concept cultural în formă de legendă cultivat de internet (experiența culturală digitală a civilizației este din ce în ce mai greu de sistematizat de către noi și pentru noi, bătrânii născuți Î. Fb. – Înainte de Facebook), „The Backrooms” și „spațiile liminale”, filmul Backrooms a înflorit cu flori mari de profit și popularitate. Necunoscute sunt căile cinematografiei – din fericire, unele dintre ele traversează asemenea galerii. (Acum câteva zile, doar, priveam, într-un cinematograf, un alt splendid coșmar: Her Private Hell…) Filmul rămâne, cred, singura noastră șansă de a explica existența umană (nu dezertez din preajma acestei afirmații radicale). Filmul este noua avangardă a gândirii umane – eu, unul, cred în mântuirea Sa.
