Decizia resurecției Numărului Trei a fost luată în primăvara anului 2025 – între acea idee embrionară și concretizarea sa manifestă din ianuarie 2026, ne-am recalibrat, treptat, expresivitatea, intențiile și tehnicile, printr-o serie de texte care în acel moment nu aveau la dispoziție un spațiu unde să își poată duce la îndeplinire, până la capăt, menirea: odihna veșnică într-un spațiu public. Acum, glia internetului este pregătită să le absoarbă.
După câteva sesiuni timide în care m-am aclimatizat din nou cu aerul tare al concertelor Luna Amară, spre finalul anului 2025, lucrurile reveneau, deja, încet (precum o Lună Amară ce se stinge), pe făgașul firesc. Mi-am recăpătat statutul de participant constant la evenimentele clujenilor și, de atunci, mă lupt constant cu senzația bizară că nu am lipsit, de fapt, niciodată. Nu pentru că Luna Amară nu ar fi evoluat și nu s-ar fi transformat, ci pentru că importanța actului artistic pe care îl pune în scenă este, în continuare, determinantă, iminentă, critică și severă.
Reprezintă existența umană altceva în afară de actul constant al atenției, al conștiinței propriei prezențe în lume? Probabil că nu. Atunci, este dificil să disociezi vreodată experiența afectivă efectivă de încărcătura memoriei care o învăluie. De aceea, mă tem că un concert Luna Amară nu are cum să mai fie vreodată, pentru mine, un simplu concert – va fi mereu concertul unei formații alături de care trăiam clipe precum acestea și în urmă cu douăzeci și unu de ani. Precum acestea… doar că mult mai instabile și incerte, din interior – deși exact invers, din exterior.
Formația nu poate, de altfel, șterge, nici ea, trecutul din centrul atenției: concertul susţinut în clubul Expirat a marcat finalul turneului aniversar de un sfert de secol (un sfert de secol, cântat pentru mine: un sfert de om), iar în curând vom avea parte de reeditarea pe vinil a albumului Asfalt (2004), înregistrat din nou, de la zero, în formula actuală (vinilul a fost între timp lansat – n.a.). De ne-am putea reîntoarce în anul 2004 și noi, pentru a sugruma orice urmă de infantilism incipient solidificată în asfaltul personal! Dacă am putea retrasa toate aceste urme prea istorice pe care le-am lăsat în asfalt, subestimându-le durabilitatea…
Nu putem trăi, așadar, fără trecut. (Dar putem trăi fără viitor; o facem zi de zi.) Mă întreb constant, privind chipurile extrem de tinere, care nu lipsesc niciodată din publicul concertelor Luna Amară: cum se reflectă în conștiința momentului actul de a experimenta Luna Amară de astăzi, fără a fi urmat anterior un drum comun prin smogul vieții, de-a lungul anilor adunați în decenii, adunați în sferturi de secol? O pierdere? Un privilegiu? Cât sânge pompează o inimă tânără prin piesele Luna Amară, comparativ cu rămășița înnegrită și ancilară care nu se mai revoltă demult în pieptul meu?
Situați mult deasupra oricăror astfel de preocupări, pe o scenă ce ar putea fi, la fel de bine, un soclu, un Olimp, semizeii clujeni tratează fiecare etapă a existenței lor artistice cu o naturalețe și tărie impresionante, care le garantează, intangibil, relevanța deplină. Mereu onești față de ei înșiși, față de public, membrii Luna Amară continuă să dețină un control draconic față de propria imagine, față de modul în care identitatea lor muzicală se transformă. Integri și umani, veridici – oameni din carne și sânge (sau din sânge și lut), nu fantasmagorii hiperbolizate ale „showbizului” (un cuvânt pe care trebuie să îl așezăm întotdeauna, profilactic, între ghilimele, pentru a nu ne întina). Luna Amară ne tratează cu suficient respect încât să genereze trăiri veritabile. Luna Amară reprezintă mai mult decât cotorul rămas după tăierea biletului de intrare la concert.
Mă apropie de Luna Amară inclusiv faptul că violența mea s-a stins (sau, mai degrabă, a paralizat) în paralel cu a trupei: intensitatea și masa vârstei au spulberat plafonul – ne-am prăbușit către planul superior. Luptele greco-romane din cluburi demult șterse din memorie, precum Viking sau Old School Preoteasa, au fost aievea: eram împreună acolo. Violența s-a evaporat, dar încă o adulmecăm și depozităm în plămâni.
Trecutul se umflă, așadar, precum un cadavru nerăbdător. Ploile agresive se lovesc de pereți și ferestre, chiar și atunci când este senin. Senil, absorb Luna Amară ce se stinge încet, întors cu spatele către mine însumi.
