„My Blueberry Nights”, alcătuit mai ales din cofeturi, este prima peliculă în care Wong Kar-wai – somitate a domeniului transmutării iubirii obosite în lumină – își învață culorile să absoarbă limba engleză. Filmul își anunță imediat poezia antalgică și ne solicită (încuviințăm, din gesturi, din pleoape) să fie o reverie trăită cu capul aplecat deasupra unei anumite fotografii din album – o fotografie prin care sunt uitate toate paginile de dinainte, toate paginile de după. Fotografia este fixată de privirile noastre (din care s-ar putea să iasă și câteva cuie – întotdeauna există acest risc) pentru o vreme atât de îndelungată, încât toate chipurile încadrate de marginile sale încep să se fâstâcească și să caute, din (alte) priviri, o poveste cât de cât satisfăcătoare, prin care să-și dezvolte, mai departe, posibilitatea unei evadări. Nu ne privește: totul le este permis. Credibilitatea lor este infinită, întrucât noi am făcut pasul înapoi, în umbră.
„My Blueberry Nights” se petrece întotdeauna dincolo de un geam. Iar noi ne trăim, dincoace, întreaga viață, crepuscular, doar încuviințând sau negând din pleoape. Ne încropim un șirag de fotografii dintr-o singură fotografie, așteptând întotdeauna următoarea mutare – cea salvatoare – din partea umbrelor colorate proiectate pe fondul întunericului colorat din amintirile a căror developare nu contenește vreodată. Sperăm, în sinea noastră, că, exasperate și topite de atenția fără termostat, personajele fotografiilor noastre vor găsi calea de a evada – sperăm că vor dispărea prin poarta secretă aflată, cu certitudine, undeva pe spatele fotografiei, pentru a putea fi parte și din alte amintiri care, în mod normal, refuză să le cunoască. Vrem să trăim simulări și să simulăm trăiri, până când totul va fi fost consumat și somnul va avea libertatea de a cuceri și îngloba toate întrebările și alternativele.
În această eflorescență discret zâmbitoare și udată cu lacrimi de vară, apărută la hotarul mut dintre viața asumată a fotografiei și prelungirile nu tocmai contingente ale imaginației noastre imunitare, vopsită în culori extrase din afine (movul mă surprinde întotdeauna – întotdeauna! – cu parfumul său aparte – cred că subconștientul nostru este căptușit cu catifea de culoare mov-dureros), dramă și fantezie, nu există exagerări, gume de șters sau separație între sentimente și teatralitate. Nu ne exprimăm, aici – curgem, dizolvăm, ne prelingem, ne evaporăm. Nopțile ascunse în spatele titlului – categoric în pluralitatea sa, indiferent de consecințe – ne poartă cu ele, profitând de minima noastră rezistență, iar diminețile, rămase în urmă, își pierd suflul și credința în propria tărie de a sparge vreodată vraja dorințelor.
Nu reușim să identificăm niciodată momentele în care adormim sau ne trezim, dar, cumva, suntem personaje docile în obsesiile ce își au originea în acestea. Iubirea și somnolența fuzionează lent, devenind sticlă colorată, asamblată apoi într-un vitraliu. Orice am face, realitatea nu încetează niciodată să-și caute echilibrul, alunecând mereu între configurații de care încercăm să ne ținem – dar nu avem suficientă energie nici măcar pentru a mai înțelege dacă zăbovim, vreodată, în vreuna dintre aceste configurații, sau chiar alunecarea însăși reprezintă stabilitatea ultimă.
Toată lumea se diminuează și adoarme, alimentată de vlaga îmbujorată a unui ftizic îndrăgostit. Nostalgia ne înghite, încet, precum un șarpe narcoleptic – un șarpe nu foarte flămând, al cărui corp încă nu a reușit să se târască în afara trecutului.
