Numeroase nuanțe intermediare intră în alcătuirea întunericului deplin. După decenii de experimente neobosite, de schițe imperfecte prin care lumina încă izbutea a se furișa (ca un parazit ce este), herculeeanul Tom G. Fischer a descoperit formula optimă pentru a desfășura acel impenetrabil Negru în formă muzicală – brevetată pe masca mortuară a Celtic Frost și reîncarnată cărnos în elitistul Triptykon.
Pentru o putrefacție veritabilă, este nevoie de carne. Fiecare dintre noi se sacrifică pentru păcatele tuturor, fie că își dorește sau nu. Asumarea jertfei devine doar o chestiune de improvizație.
Pe Eparistera Daimones, actul unilateral de forță originară al Triptykon, emoțiile și simțurile umane sunt introduse într-un furnal, topite (mai mult decât era nevoie) și lăsate apoi să curgă neutru, urmându-și menirea gravitațională, către concluziile firești de la gurile de vărsare ale gândirii. Un album ca un animal sălbatic, ca un uter împietrit. Un uter-sarcofag. O mantră fără substanță dincolo de membrana sa – o mantră rostită doar pentru a celebra frumusețea mantrei – o filosofie-reflex, un mușchi hipertrofiat, a cărui încordare are nevoie de energia unor universuri întregi.
“My heart is black, my heart is dead
[…]
Lie upon lie mankind shall die.”
Se resimte oboseala unui album care trebuia creat. Să porți în tine asemenea blesteme de neoprit, să feți necontenit zeități. Nemuritor, să zaci totuși în cavou, așteptând ca infinitul să se târască mai departe, uitându-te în urmă.
„My heart is black, my heart is dead.”
Și totuși: niciodată bătăile inimii nu au fost mai puternice. Aritmie cardiacă post-mortem. Un întuneric convalescent, a cărui existență nu poate fi decât, cel mult, intuită, chiar și din interiorul său. Cel Mult. Cel Puțin.
„Lie upon lie mankind shall die.”
Cel Mult și Cel Puțin. “Goetia”, nebunia cosmogonică, mitul creator al unei civilizații asfixiate.
Sufletul: un pumn încleștat de artere și vene cangrenoase, încins de ură, destructurat de abis. Este abisul în suflet sau sufletul în abis?
Condamnarea la chinurile veșnice, citită cu glasul gros al unei ființe grave, în care forța vitală s-a coagulat demult, dar continuă să curgă: solid curgând.
Fischer: vocea pământului trezit de cutremure. Un doctor care prescrie eutanasia de fiecare dată când este consultat.
„I shall preserve my hatred until the end of days.”
Un univers politeist, în care fiecare zeitate este intrinsec monoteistă.
„Shrine”: sunetul morții târându-se deasupra luciului conștiinței târzii. Cunoști conștiința târzie, nu-i așa?
Notelor nu li se permite niciodată să urce dincolo de un anumit registru extrem de specific, abisal. Cheia de a le percepe nu este decât în posesia celor racordați la pulsația întunericului subteran al ființei.
„A Thousand Lies”: după câte vieți gândite până la capăt devine maturitatea moarte?
„Everything you touch
Every word you speak
Every lie you shape
Every seed you sow
Dies.”
Îmi pare rău, dar după acest album trebuie să plec, pentru a fi singurul din Univers. Fumegând. Monoteism militant mă ademenește. Mirosul vidului arzând în urma pașilor mei.
O Golgotă din carne putrezind.
Să îți cari crucea în spate, către Everest. Pe ce munte urca amatorul Sisif?
Să tai gleznele divinității cu drujba. Hai, jos! Coboară de acolo! Înălțimea nu este o scuză: drujba vindecă orice – întreabă copacii!
„I shall preserve my hatred until the end of days.” O amenințare? O profeție? O promisiune? Un țel? O destăinuire? O descătușare? Un blestem? Toate acestea simultan și niciuna dintre ele, în același timp? Nu știu – dar știu.
O entitate atotputernică, dar inconștientă de acest statut, este atotputernică?
Aleg să fiu zeu. Crede-mă când îți spun că deja crezi în mine.
Vârful cel mai înalt: „Goetia”.
