În ceea ce privește așteptările pe care le am față de o peliculă, mă sprijin, de cele mai multe ori, de convingerea că un film se detonează în mod adecvat numai atunci când, după ce giulgiul genericului de final se pogoară peste tine („tu” fiind definit drept „singurul care a participat la lumea filmului, dar nu se termină odată cu filmul”), dansezi încet cu o senzație neclară de apăsare, despre care nu știi exact dacă este rău fizic sau doar tristețe supraumană. Să nu știi dacă ești bolnav sau trist – aici este cheia stării pe care trebuie să o vizeze un film. Poate că, de fapt, nici nu există vreo distincție semnificativă între cele două, la fel cum, la un moment dat, nu mai există o distincție reală nici între tine și ecranul filmului. Filmul este doar unul dintre organele tale de simț, prin care poate pătrunde durerea. Întinzând mâna către film, între degete ți se formează o membrană interdigitală, care te ajută nu să înoți, ci să te îneci puțin mai încet, căutând calea de a-ți menține echilibrul în mijlocul torentului terifiant de fluide mental-corporale care se revarsă cu furie după ce barajul a fost deschis.
The Invite este un Carnage (vezi filmul regizat de Roman Polanski și apărut în anul 2011) care și-a lăsat ghearele și blana să crească, sălbăticindu-se și agravându-se. Ne împiedicăm și ne lovim necontenit de cele patru colțuri ale filmului, Rogen – Wilde – Cruz – Norton; ne vopsim astfel în vinețiul contuziilor și așteptăm, apoi, ca timpul să ne păteze pielea cu albul-gălbui pe care îl arătam, altcândva, soarelui. Olivia Wilde conduce magistral această reprezentație a haosului, disciplinându-l, dirijându-l autoritar, din sprâncene, din colțurile gurii, din luminile care pot fi ghicite preumblându-se dincolo de coroide. O cină otrăvită de taine binecunoscute, un carnagiu exuberant, pufos ca un sufleu, condimentat cu vin spumant trezit.
The Invite pătrunde în viața ta precum un virus, profitând de breșa gravă de securitate apărută atunci când alegi să îți legi un mănunchi de clipe prelungi de un ecran care arată altceva decât saltimbancii uzați și uzuali omologați de cotidianul tern și cu muchiile, dacă nu tăiate, atunci tocite. Odată infiltrat în interior, până ca alarma să fie declanșată, filmul în formă de virus începe să exploateze toate slăbiciunile catastrofic de grandioase care i se ivesc în cale, slăbiciuni despre a căror existență nici măcar nu erai anterior conștient. Mai departe, din acest punctiform loc de contact violent – epicentrul – încep să radieze spărturi incontrolabile în suprafața de sticlă a fenomenologiei sinelui. Spărturi care capătă formă de arbori și, imediat, își revendică dreptul de a suge sevă din buretele deplorabil al emoțiilor.
Rogen – Wilde – Cruz – Norton. The Invite găsește puterea arhitecturală de a inventaria întreg universul existenței umane și a determina fiecare element în parte să se înscrie undeva pe această axă fundamentală a sentimentelor dizolvate în sânge. Rogen – Wilde – Cruz – Norton: cele patru puncte cardinale din planul relațiilor romantice umane – plan iluminat de un bec termic, în loc de o stea; plan în care este imposibil să distingi naturalul de artificial, organicul sălbatic de implanturile sociale. Nimeni nu părăsește acest plan cu trupul intact – tributuri în carne trebuie lăsate întotdeauna în urmă.
Suntem frământați neîntrerupt, până ne transformăm într-un aluat sensibil. Ulterior, ne vom frământa noi înșine. Glumele, ticsite de explozibili, devin gloanțe care se înfig adânc în acest aluat – le vom purta cu noi, o vreme, până aluatul se va usca și ele vor fi eliberate, prăbușindu-se zgomotos pe o podea pe care o cunoaștem mult prea bine.
The Invite este un cocktail cu umbreluță și clor, care ne umple cu destinderea terminală a imaculării.
