Este nevoie de o constantă cercetare muzicală pentru a nu fi lăsat în urmă de noua scoarță oceanică născută de marile mișcări magmatice ale umanității. Emoții-ecosistem, prizoniere în eprubete, fumegă și eșuează embrionar. Grație printre gratii. Nu vreau să fiu răpit și sechestrat de aridul deșert al scoarței continentale. Nu vreau să stau cu oamenii și grânele lor, ci să rămân nomad, alături de creațiile curgătoare, sezoniere. Vreau să păstrez legătura natală cu gropile abisale, cu izvoarele hidrotermale de mare adâncime, din care țâșnește energia divină a planetei – a Hadesului. (Depărtările: rudele mele de sânge. Sânge!) Muzica viețuitoarelor oarbe, rezistând ritmic presiunii oricăror oceane, peste oceane, peste oceane. Ce altceva să cauți?
Uneori, peregrinând, realizez, cu consternare, post factum, că un alt album a reușit să perforeze, cumva, la capătul unor neștiute alchimii-algoritm, bariera puternic militarizată dintre mine și lume – și mă privește, de-acum, dinspre dinăuntru. Calul troian al celor dinafară a triumfat. Un nou far a răsărit în bezna iadului intracranian. Creația respectivă nu îi mai privește, de-acum, doar pe ceilalți, ci devine o gravă problemă personală, cu care trebuie să mă confrunt, până la capăt. Dar unde este capătul? Unde este focarul? Devin misionarul cauzei infecțioase: o expectorez către toate punctele cardinale.
Nu este deloc redundant să scrii despre explorare și descoperire, în timp ce The Spin tocmai se rotește. (Nu rotații pe minut, ci rotații pe rotație.) Pentru că albumul reprezintă, propriu-zis, un act revelator (cabalin, în galop), al cărui deznodământ i-a șocat, poate, și pe proprii creatori. Messa și-a construit un propriu univers, către care nu putem decât privi cu sete (însetați după foc) – sau cu stele. Un propriu univers, predominant alb-negru, în care entitățile plutesc conform unor legi noi, necunoscute de nimeni; care se manifestă doar printr-o intensitate apăsătoare, agravantă, contrastantă, determinând luminozitatea să fluctueze.
Curgând printre frumosul geometric, printre greutăți și inimi, The Spin începe cu un spațios puls electronic, care, deși nu va mai fi manifest decât ocazional, determină exponențial valența albumului, reactivitatea sa chimică.
„It is like a beautiful weight on my heart”
(„It is”, nu „it’s”!)
Nu cunoaștem, oare, exact această greutate despre care se cântă aici, până la ultimul yoctogram? Până la urmă, forța fascinantă a artei rezidă tocmai în acele fotografii developate doar cu lumina roșie a sângelui, de către alți indivizi, necunoscuți, dar care descriu mai bine impresiile mele asupra realității decât aș putea face-o eu însumi (receptorul).
„People want some pieces of you – alive
But they don’t know what lies inside
Can you hear the call in the distance?
How far can you go now?”
Și dacă astăzi vei alege să te târăști, ca un vierme, către toate destinațiile tale cotidiene? Ți se va putea reproșa ceva? Va observa cineva, de fapt? Oamenii-contraargumente, herghelii, herghelii.
Răbdarea de a trăi până la capăt se poate dovedi, uneori, o virtute. A nu rata plenitudinea unei morți câștigate, binemeritate.
„Kicking like a horse
At races
Every stare
Weighs on my severed head.”
Nu închizi ochii. Doar nu privești.
„Don’t even look
At myself anymore.”
Și chiar de m-aș uita, am ce să mai văd? Palid, cu tot mai puțin sânge la dispoziție: tranziția către fantomă și statuie se produce cu furie statică, microscopică.
Messa reprezintă, literal, împărtășania cu Trupul și Sufletul divin: al nostru. Ne tăiem pielea pentru a umple lingurița cu sânge și apoi o sorbim – producem nou sânge, pe care să îl bem. Măduva atotțiitoare! Ne măcelărim sufletul cu satârul și apoi îl îngurgităm, în hălci: canibali. Ne consumăm bucată cu bucată (fără a plăti vreun preț; suntem gratuiți). Pentru că oricum nu este nimic întreg în noi: doar bucăți, luate bucată cu bucată. Ne îmbucăm. Da, este ceva apăsător de literal, pretutindeni în mai-mult-decât-hiperlucidul The Spin: flăcările dumnezeiești încordate pe acoperiș dizolvă lumea, alb-negru, picură lume în cer.
Una dintre marile concluzii muzicale pe care le-am găsit, vreodată, printre dărâmături (care dărâmături?! care dărâmături?!):
„The end, the end
Is hell.”
The Spin: geometria cosmică a mișcărilor de rotație ale epocilor și, simultan, actul de a te târî pe sub tot.
„Learning to crawl
Underneath this void
Of flesh and blood
Underneath the cover
Of it all…”
Un vid umplut până la saturație de carne tocată și sânge, pe sub care să te tot târăști, înspre finalul infernal…
„Cause I’m cursed
And I run.”
Atât de simplu pare totul când lucrezi cu esențe, oricât de închise ar fi culorile acestora.
În timp ce sunt nevoit să citesc, iarăși, cel mai recent mercurial matinal pentru suflete, căutându-mi cotația zilei, Messa a reușit să îmi reamintească: suntem zdrobiți între asertiv și contingent, iar intensitatea propriilor trăiri reprezintă singurul element real. Opresc albumul pentru a mă reintegra sentențios în societate și rămân în minte cu un alungit vers Pink Floyd: „Though down this road we’ve been so many times.”
Să fie concluzia doar o mișcare de rotație? Poate fi? Să fie existența doar amețeala rezultată? Vertiginos vertij.
Vârful cel mai înalt: „At Races”.
