Dintre elementele Sfintei Treimi a lui MJ Keenan, Puscifer a reprezentat întotdeauna, în cazul meu, tratamentul cel mai potrivit pentru tratarea afecțiunii existențiale proprii. Multipli factori au determinat acest raport privilegiat, în special afinitatea proiectului pentru o avangardă încornorată și prezența celestei Carinei Round, o vestală a sufletului. Cu toate acestea, paradoxal, aproape niciunul dintre materialele discografice lansate, de-a lungul timpului, de variatele avataruri Puscifer nu și-a dezvăluit magia, pentru mine, încă de la primul contact. V is for Vagina a zăcut multă vreme, abandonat departe de conștiința mea, deoarece l-am renegat după înfățișarea sa inițială. (Excepția notabilă este Conditions of My Parole, pe care nu mă tem, în niciun context, să îl declar creația mea artistică – nu doar muzicală – favorită, iar acest statut s-a manifestat, în clar, încă din acea primă dimineață prematură de toamnă de acum aproape un deceniu și jumătate.) Astfel, Puscifer m-a determinat să deprind neprețuitele virtuți ale răbdării și contemplației. Astăzi, știu dinainte că trăsăturile unui album nou Puscifer se vor distinge, cu adevărat, numai odată cu trecerea timpului și rotația completă a materialului. La fel ca în cazul V is for Vagina, Money Shot sau, mai ales, Existential Reckoning, acest principiu a funcționat, cu precizie, și în cazul Normal Isn’t, care a urmat exact aceeași traiectorie familiară – de la un corp străin, aparent impenetrabil, la vocea unui ambasador personal.
Puscifer are, printre numeroase alte calități, meritul deosebit de a fi, simultan, atemporal prin viziune și dureros de contemporan prin acuitatea modului în care sunt reflectate contorsiunile vremurilor. După ce Existential Reckoning a absorbit, dezlănțuit, tulburările penuriei de rațiune și hârtie igienică din jurul nașterii pandemiei, Normal Isn’t nu abandonează complet melancolia sau sarcasmul (nici gând!), acele forțe vitale sacre în universul Puscifer, însă dă frâu liber furiei. O furie melancolică și sarcastică, o furie liniștită și rațională, plină de discernământ, o furie livrescă – dar, inconfundabil, furie.
Absurdul ridicol și pernicios al realității determină reprezentanția flamboaiantă, care nu contenește niciodată pe scena Puscifer, să pară mult mai puțin teatrală decât viața aparent reală din multimedia și social media. La fel cum unui bufon îi era permis să afirme, sub protecția măștii nebuniei, lucruri pentru care alții s-ar fi infectat cu decapitarea regală, Puscifer, de sub masca spectacolului, ne îndeamnă să ne predăm, odată pentru totdeauna, să abandonăm speranțele care ne îngreunează pleoapele sufletului: „restoration, resolution train long gone“. Un alt fel de apocalipsă față de cea pe care o așteptam se produce; oricum, cerul se întunecă: „the pigs have obscured the view“.
Cunoaștem bine porcii, cunoaștem bine trenul pierdut al viitorului, cunoaștem mult prea bine portretul-robot al robotului-om cu penis în frunte, îndopat cu steroizi, iubire de sine și pudră proteică, ridiculizat fantastic în „Mantastic“. Cunoaștem bine oamenii-caricaturi aflați în bătaia puștii batjocurii nestinse a lui Keenan.
Dar nu este totul atât de simplu. Sub acțiunea intensă a filosofiei emoționale Puscifer, ca de obicei, hotarele dintre sarcasm și veridic, dintre carnaval și comemorare, se dizolvă.
„Trying not to murder’s a daily fucking battle.“
Tragic, comic, dar nu tragicomic.
Dincolo de aceste mecanisme deja bine-cunoscute, piesele sunt străpunse însă de colți tot mai ascuțiți, tot mai mulți, tot mai albi. Tociți? Nici vorbă. Dantura furiei sclipește și mârâie, mai articulat decât oricând, în special pe „Self Evident“ și „A Public Stoning“. Palizi? Nici vorbă. Albi doar pentru a oferi mai mult contrast sângelui festiv. Normal Isn’t este un festin: se devorează. Se plânge în fața lumii ilariante, se râde în hohote în fața tragicului, care se presupune că ar trebui să ne intimideze. Nicidecum. Te celebrăm (da, pe tine):
„You’re an idiot
You embody every bit of it.”
„A Public Stoning“, în special, se hotărăște să umple un gol de mult existent, turnând smoală în galeriile săpate de paraziți în rațiunea lumii. Față de generațiile care ne urmează și ne urmăresc, pe când noi rămânem în urmă, nu simțim doar tensiunea firească a schimbului de relevanță și putere, resentimentele instigate de frustrarea dispariției. Ne irită, dincolo de toate, incapacitatea lor de a forma amintiri de lungă durată și de a experimenta realitatea altfel decât prin instantaneele oferite (ieftin, doar cu prețul sufletului vândut pentru cookie-uri) de social media, sindromul Stockholm pe care l-au dezvoltat față de magnații și chipurile cioplite din carton care îi țin în lesă, de dincolo de ecranele care filtrează intențiile. Dar cum să ajungi la ei, cum să îi jignești, dacă percepția lor este impermeabilă pentru toate agregatele lingvistice care consumă mai mult de trei secunde din viață? De aceea, Keenan pare un boxer luptând singur în ring – dar furia, culoarea vânătă, sângele și knockoutul nu lipsesc:
„Humming along to
Your one sided tune
Blameworthiness
It’s never on you
[…]
Single minded motherfucker
Fogging up your echo chamber
Self destructive micro bullet tea whore
Generation edible shit
Gum dumb dumb stoned to death.”
Scrâșnetul acestei piese prodigioase mi se pare apodictic.
Mai departe, ridicând privirea, încep complicațiile. Cât de multă transparență trebuie să se acumuleze pentru a se naște, stratificat, opacul?
„Plea to the void, to the gods that I don’t believe in.“
Însă Puscifer percutează întotdeauna, răzbate dincolo de orice barieră, existentă sau nu. Nu există stagnare sau stări solide. Dacă lumea nu ar fi existat, Puscifer ar fi inventat-o, pentru a râde pe seama ei. A trăi deplin în realitate înseamnă curajul de a-i absorbi teroarea, dar și de a permite buruienilor să înflorească – pentru ca apoi să le strivești.
„Few, if anyone
Will ever see the world through your eyes.“
Normal Isn’t nu datorează nimic: niciunei perioade, niciunei civilizații, cu atât mai puțin creatorilor sau ascultătorilor săi. Albumul planează doar printre marile și obscurele cicluri ale realității rădăcinoase din sistemul vestibular cosmic:
„Swing, swing, oh, pendulum
Bring the balance and our terminus.”
Normal Isn’t: un album împotriva celor care trăiesc precum o pastișă.
