Scriam, în a doua carte pe care am publicat-o, Ceilalți: „Nu creșterea economică este obiectivul speciei noastre, ci bunăstarea indivizilor.”[1] Privind retrospectiv, consider că volumul respectiv are unele probleme structurale majore, cauzate, în principal, de lipsa de experiență și infatuarea momentului, dar această afirmație îmi pare și acum una perfect validă – aș spune, chiar, de bun-simț (ah, bunul-simț!). Sincer, nici măcar nu credeam că ar putea fi contestată rațional: nu creșterea economică de dragul creșterii economice ar trebui să fie scopul în sine al civilizației noastre – propoziția în sine își poartă propriul argument; este, practic, un truism. Cu toate acestea, am fost contrariat de un comentariu primit atunci când am eliberat citatul, desprins din context, în mediul online (unde comentariile apar, de altfel, rareori, pentru asemenea tip de „conținut”) – eram acuzat de partizanat față de „comunism”. Aceasta este fervoarea ideologică cu care soldații din infanteria capitalismului au fost antrenați. Astfel de reacții îmi aduc aminte, cumva, de acel confuz și savuros „Whose side are you on, son?” cu care colonelul din Full Metal Jacket reacționează atunci când i se vorbește despre o noțiune deloc militărească precum „dualitatea omului”, care nu poate fi vindecată de echivoc.
După invadarea la scară largă a Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, textele mele au început să încline, în general, către un ton mult mai conciliator față de capitalism, în ansamblul său, din rațiuni evidente – în timpul unui război deschis împotriva fascismului, totalitarismului și tiraniei (Occidentul împotriva axei antidemocratice și antiumaniste Rusia-China-Coreea de Nord-Iran), este nevoie de o solidaritate deplină în cadrul blocului democratic, nu de critici sistematice și disensiuni care ar putea crea și mai multe puncte vulnerabile. Mai întâi, democrația trebuie protejată – doar apoi se poate discuta despre îmbunătățirea sistemului economic adiacent acesteia. Fără să mai existe democrație, nu poți îmbunătăți democrația… Cu toate acestea, pe măsură ce starea de război s-a permanentizat, iar declinul politic și clivajele din interiorul blocului occidental s-au adâncit, odată cu noua Epocă a Întunericului inaugurată de Donald Trump și consolidarea mișcării „suveraniste”, perspectiva a început să se schimbe. Devine tot mai clar că democrația pierde acest război și din cauza disfuncționalităților catastrofale cauzate de economia capitalistă (propaganda care erodează infrastructura civilizației noastre se răspândește tocmai cu ajutorul unor entități private aflate în căutarea neobosită a creșterii profitului), iar crizele social-politice apărute sunt exacerbate de cele ecologice, ale căror surse pot fi identificate, desigur, în interiorul aceluiași sistem economic. Fără a-și reevalua în mod critic propria dogmă, capitalismul curent, Vestul nu pare să aibă puterea de a se apăra în fața asaltului tiraniei.
Acum, că am demontat moratoriul privind critica sistemului economic capitalist, putem reveni la ideea subliniată în primele rânduri: „Nu creșterea economică este obiectivul speciei noastre, ci bunăstarea indivizilor.” Less is More: How Degrowth Will Save the World este tocmai lucrarea pe care ți-ai dori să o ai în față de fiecare dată când o asemenea frază – din nou, un biet, biet truism – este contestată și clasificată drept dovadă a afinității pentru comunism. În paginile volumului, antropologul economic Jason Hickel discută exact despre acele lucruri despre care ar trebui să discutăm cu toții, aproape în permanență, dacă mulți dintre noi nu ar fi renunțat fie la capacitatea limbajului articulat (refugiindu-se în noul dialect restrictiv al capitalismului, compus din reel-uri și exprimat prin scroll), fie la interesul și motivația de a purta discuții, într-o lume care oricum se scufundă (în apele al căror nivel chiar ea îl crește). În prima parte a cărții, într-un stil pe care l-aș numi de-a dreptul hararian (o logică așezată, calmă, impecabilă, strict controlată și mereu intențională, precum cea caracteristică lui Yuval Noah Harari), Hickel se concentrează asupra unei pledoarii menite să ne demonstreze o serie de adevăruri incontestabile, dar predominant contestate, ale lumii noastre:
- magnitudinea incomprehensibilă a distrugerii derulate în jur;
- relația cauzală directă dintre această distrugere și obsesia creșterii economice fără limite;
- rolul esențial, determinant pe care această creștere fără limite îl are în cadrul sistemului capitalist;
- incompatibilitatea dintre viitor și perpetuarea actualului sistem economic.
În a doua parte a cărții, pe măsură ce problemele încep să fie din ce în ce mai bine definite și argumentele suficient de înspăimântătoare, accentul se mută asupra soluțiilor pe care autorul, menținând viziunea pragmatică (dar deloc cinică!) de tip Harari, își dorește, cu obstinație, să le propună. Aceste soluții sunt, la rândul lor, clare și bine articulate, însă par umbrite în permanență de faptul că aplicabilitatea lor rămâne dependentă de voința umană – mai mult, de agregarea voințelor unui număr ridicat de ființe umane. În funcție de cât a mai rămas din credința fiecăruia în omenire, aceste soluții vor părea mai mult sau mai puțin plauzibile. Personal, nu reușesc să ajung în unghiul din care democrația să capete aceleași nuanțe de optimism precum este cazul pentru perspectiva autorului. Mă întreb, mai degrabă, în ce măsură cărțile care propun soluții mai au sens într-o lume în care nu se mai citesc cărți – mă întreb, mai degrabă, care este sursa încrederii în potențialul democrației (efectiv, nu teoretic), cât timp valorile maselor sunt cele pe care le cunoaștem prea bine. Cum vei putea să explici viziunea postcapitalistă cohortelor care îi idolatrizează pe, să spunem, frații Tate, Kanye West sau Donald Trump? Într-o lume alcătuită doar din reproduceri ale fraților Tate, cum poate fi construită, în mod democratic, o economie care să nu fie a distrugerii? Indiferent cum ne vom poziționa însă, în cele din urmă, față de veridicitatea soluțiilor propuse de autor, cartea excelează neîntrerupt în efectuarea autopsiei raționale a unui capitalism care încă pretinde că este viu, deși nu mai iradiază decât moarte. În urma investigației, cauza decesului este identificată cu precizie: anevrismul creșterii economice nelimitate.
Răsfoind o serie de studii științifice, în căutarea datelor care să zugrăvească severitatea situației în care ne aflăm (o sarcină tot mai dificilă, într-un punct al modernității în care am deprins conviețuirea cu Apocalipsa aflată după colț – doar astăzi să nu se producă, dacă se poate, deoarece am agenda extrem de încărcată!), Hickel observă că, până și într-un asemenea domeniu – știința – în care suntem obișnuiți ca limbajul să fie, de regulă, unul moderat, neutru și impersonal, ascuns în spatele datelor și exprimându-se prin date, tonul devine tot mai grav: se vorbește fără echivoc despre exterminarea sistematică a tuturor ființelor nonumane, erodarea fundației economiei, sănătății și vieții noastre, anihilarea biologică, asaltul asupra bazelor civilizației umane, decimarea singurei structuri a vieții cunoscută, până acum, în tot Universul – iar umanitatea va plăti, în cele din urmă, un preț extrem de ridicat. Proporțiile derivei și coordonatele sumbre ale situației în care ne aflăm nici măcar nu pot fi cuprinse în mod adecvat de resursele noastre raționale, depășite de situație, intenționat sau nu: „It all feels so surreal, like a fever dream where the world seems strange, unfamiliar and out of proportion.”[2] Este o imagine care surprinde senzația grețos de familiară – probabil un mecanism de siguranță înrădăcinat adânc în evoluția speciei – care ne șoptește de atâtea ori că „nu ni se poate întâmpla nouă una ca asta”. În plan mental, nu vom fi noi cei afectați de cancer, sărăcie, decrepitudine, război, devastarea mediului sau disoluția socială. Simțim că, în final, totul va fi bine – iar cât timp trăirea se manifestă fluid, intuitiv, nu este cazul să căutăm reperele raționale fixe de care să o ancorăm. Zilele pot curge, lin, mai departe. Date statistice brutale încearcă să ne scoată din reverie – de exemplu: până la 50% (!) din alimentele produse în lume sunt irosite în fiecare an[3]…
Dacă reușim să ne smulgem din această vrajă a salvării iminente, dacă reușim să ne mobilizăm pentru a ieși din buncărul mental confortabil în care alegem să ne refugiem din calea viscolului realității, faptele încep să se depună ordonat, formând concluzii greu de ignorat. Este evident că, dacă ne lepădăm de basmul panaceului inovației (la care ne vom referi imediat), creșterea perpetuă într-un sistem închis, cu resurse limitate, este imposibilă fără distrugerea sistemului – într-un orizont de timp mult mai redus decât am putea crede, din cauza modului deloc intuitiv în care se comportă creșterile exponențiale. Ce ne aduce, de fapt, paradigma creșterii economice nelimitate? Reprezintă ea un imperativ pentru bunăstarea umană, în orice context?
„Take the United States, for example. Real GDP per capita in the US has doubled since the 1970s. One might assume that such extraordinary growth would have delivered decisive improvements to human lives, but in fact the opposite has happened. The poverty rate today is higher, and real wages are lower, than they were forty years ago. Despite half a century of growth the country has regressed on these core indicators, while virtually all of the gains have gone to the already-rich. The annual incomes of the richest 1% have more than tripled over this period, soaring to an average of $1.4 million per person.”[4]
Nu. Dezvoltarea umană și creșterea economică nu sunt pur și simplu sinonime[5]. Dacă statele sărace au nevoie, desigur, de creștere economică pentru a atinge un nivel critic al dezvoltării care să permită creșterea calității vieții, în statele cu venituri deja ridicate și economii puternice, creșterea economică nu mai reprezintă modalitatea optimă de a îmbunătăți viața cetățenilor – nici măcar de a menține nivelul din prezent:
„What they need is to organise the economy around human well-being, rather than around capital accumulation. Once we realise this, it frees us to think much more rationally about how to respond to the crisis we face.”[6]
Odată ce acceptăm această idee, cursa generală către creștere economică generalizată începe să-și arate adevărata față:
„We are made to plunder the Earth simply to pay tribute to millionaires and billionaires.”[7]
„A quarter of all the labour we render, all the resources we extract, and all the CO2 we emit is done to make rich people richer.”[8]
Este o discuție dificilă – în primul rând, pentru că teoriile conspirației au deturnat subiectul în cultura populară, sabotând orice încercare veritabilă de a identifica beneficiarii reali ai fluxurilor de capital vopsit cu petrol și sânge; în al doilea rând, din cauza terorii și distrugerii pe care marii adversari ai capitalismului din trecutul recent au provocat-o. Dar dincolo de aceste aspecte, criticile și acuzele aduse capitalismului, oricât de pertinente și bine intenționate ar fi, se lovesc, în general, de o rezistență care aduce aminte de zidurile de dogmatism prin care mișcările religioase își apără statu-quoul. La fel ca în cazul religiilor, cultul capitalismului știe că nu are cum să mai câștige vreodată dezbaterile în plan rațional, în acest punct al existenței sale, și atunci se refugiază în spatele unui scut irațional, deci impenetrabil pentru asediul argumentelor logice. Hickel apelează la un episod grăitor pentru a ilustra blocajul ideologic în care ne aflăm: confruntată cu întrebări la adresa viabilității sistemului capitalist în contextul crizelor actuale, Nancy Pelosi, un politician plasat, teoretic, undeva de partea stângă a conservatorismului, a oferit argumentul imbatabil, suprem: „we’re capitalists, and that’s just the way it is”[9]. De aici, mai este doar un pas până la epitaful perfect al civilizației umane: that’s just the way it was.
Dar dacă drumul către creștere este blocat, atunci ce mai este de făcut? Descreșterea reprezintă un concept față de care suntem condiționați să reacționăm cu teamă și repulsie. Toate nenorocirile lumii par a se ascunde dincolo de momentul în care creșterea economică încetează. Dar, din nou, rațiunea ne poate vindeca de teama irațională. De pildă, în locul legii intangibile conform căreia toate sectoarele economiei trebuie să crească tot timpul, ar trebui să putem decide rațional în care dintre sectoare avem nevoie cu adevărat de creștere și care dintre acestea sunt pur și simplu distructive pentru societatea noastră[10]. PIB-ul nu este un metronom al prosperității umane, ci reprezintă doar un indicator al valorii totale a producției, lăsând deoparte informații esențiale – de exemplu, dacă producția care îl generează este distructivă pentru planetă sau nocivă pentru majoritatea ființelor umane[11]. Identitatea economică a omenirii este croită în jurul conceptului de creștere economică, însă acesta a fost deconectat de rolul său social și de utilitatea sa. În momentul de față, obiectivul civilizației umane poate fi formulat drept „creșterea de dragul creșterii” – creșterea economică a devenit un obiectiv în sine, nu un instrument pentru a atinge alte obiective.
„When the OECD was founded in 1960. the top goal in its charter was (and remains) to «promote policies designed to achieve the highest sustainable rate of economic growth». Suddenly the objective was to pursue not just higher levels of output for some specific purpose, but the highest rate, indefinitely, for its own sake.”[12]
Odată cu revoluția neoliberală a anilor ’80, această viziune s-a împământenit, consecința fiind că, dacă obiectivul în sine este creșterea, înseamnă că orice alt element al existenței umane devine subordonat creșterii – inclusiv omul, inclusiv natura[13] (aș adăuga – inclusiv adevărul). De-acum, trebuie doar să depășim toate barierele care stau vreodată în calea creșterii economice și profitului – oamenii și natura trebuie forțate să fie mai ieftine, de dragul creșterii[14].
O reacție frecventă cu care ne confruntăm atunci când ne poziționăm împotriva capitalismului și prezentăm descreșterea economică drept dezirabilă este următoarea idee: capitalismul nu reprezintă nici pe departe un sistem economic perfect (la fel cum nici democrația nu reprezintă un sistem politic perfect), însă putem îmbunătăți, din mers, neajunsurile sale. Nu avem alternativă, de fapt, tocmai pentru că nu există o alternativă la capitalism. Este o postură rezonabilă (pe care am adoptat-o și eu, de altfel, în Ceilalți), care își găsește însă antidotul rațional în aceste pagini, deoarece Hickel strălucește în argumentația sa privind legătura indisolubilă dintre creșterea economică și capitalism.
„Now consider a corporation, like Exxon or Facebook or Amazon. A corporation doesn’t operate according to the steady-state approach favoured by your local restaurant. Amazon’s profits don’t just go to putting food on the table for Jeff Bezos – they go into expanding the company: buying up competitors, putting local shops out of business, breaking into new countries, building more distribution centres, pumping out marketing campaigns to get people to buy stuff they don’t need, all to extract more profit each year than the year before.
It’s a self-reinforcing cycle – an ever-accelerating treadmill: money becomes profit becomes more money becomes more profit. And this is where we begin to see what makes capitalism distinctive. For capitalists, profit isn’t just money at the end of the day, to be used for satisfying some specific need – profit becomes capital. And the whole point of capital is that it must be reinvested to produce more capital. This process never ends – it just continues expanding. Unlike your local restaurant, which is focused on satisfying particular concrete needs, there is no identifiable end point to the process of accumulating exchange-value. It is fundamentally unhinged from any conception of human need.” [15]
Astfel, prin însăși definiția sa, capitalul se comportă asemenea virusurilor – secvențe genetice programate să creeze cât mai multe copii ale secvențelor genetice respective, fără a avea în vedere consecințele asupra mediului în care această reacție se produce:
„The sole purpose of a virus is self-replication. Capital too is built on a self-replicating code, and like a virus it seeks to turn everything it touches into a self-replicating replica of itself – more capital. The system becomes a juggernaut, an unstoppable machine that’s programmed for endless expansion.”[16]
Tindem deseori să credem că marile dezechilibre economice sunt produse de lăcomia scăpată de sub control a unor indivizi, dar creșterea nelimitată reprezintă un imperativ structural pentru sistemul capitalist, un pilon de rezistență fără de care acesta nu mai poate exista. Să ne gândim: în activitatea companiilor care alcătuiesc sistemul, nici măcar nu contează vreodată, cu adevărat, profitul net, ci rata de creștere a profitului. „All that counts is growth.”[17] Imperativul este creșterea de dragul creșterii; de aceea, atunci când creșterea încetinește, companiile vor face orice pentru a crește din nou, mai departe – „in the case of Facebook, advertising more aggressively, creating ever-more addictive algorithms, selling users’ data to unscrupulous agents, breaking privacy laws, generating political polarisation and even undermining democratic institutions – because if they fail to grow then investors will pull out and the firm will collapse. The choice is stark: grow or die.”[18] La fel ca în cazul unui virus condamnat de propria natură să creeze copii nelimitate, actorii economici capitaliști sunt condamnați să crească – sau să piară. De aceea, pentru capitaliști, nimic nu este mai valoros decât creșterea economică, nici măcar democrația sau viața umană – o scară a valorilor pe care o putem observa tot timpul în jur, cu ochiul liber. Pe termen lung, această creștere exponențială suprasolicită, desigur, sistemul în interiorul căruia se produce.
O a doua critică s-ar putea referi la inovație – Sfântul Graal pentru orice capitalist. Previziunile pesimiste privind epuizarea resurselor și distrugerea generalizată a planetei nu iau în calcul, chipurile, creativitatea umană – prin inovație vom reuși să identificăm, din mers, modalități de a evita colapsul fluturat de profeții apocalipsei. Dar, deși inovația este adusă obsesiv în discuție ca soluția magică prin intermediul căreia vor fi rezolvate toate problemele sistemice, în realitate, de cele mai multe ori, această inovație se manifestă extrem de violent și distructiv. De fiecare dată când capitalismul se lovește de o barieră în calea sa către creștere (o piață suprasaturată, o lege privind salariul minim, norme de protecție ecologică etc.), inovația ia forma identificării unor modalități de a sfărâma barierele – sau de a se strecura pe sub ele[19].
„This is what is known as a fix. The enclosure movement was a fix. Colonisation was a fix. The Atlantic slave trade was a fix. The Opium Wars against China were a fix. The western expansion of the United States was a fix. Each one of these fixes – all of them violent – opened up new frontiers for appropriation and accumulation, all in service of capital’s growth imperative.”[20]
Inovațiile nu servesc stăvilirea distrugerii, îmbunătățirea vieții umane (mai mult timp liber, accesul liber la servicii mai bune ș.a.m.d.) sau conservarea resurselor, pentru că acestea nu produc creștere. Pentru entitățile care generează inovația, singurul scop este accelerarea creșterii – inovației îi va fi imprimată, inevitabil, aceeași direcție. Hickel ne oferă aici exemplul minunat al drujbei (un obiect față de care port o aversiune filosofică deosebită) – apariția ei a permis tăietorilor de lemne să doboare copaci, să spunem, de zece ori mai repede. Însă timpul astfel eliberat nu s-a transformat, desigur, în timp liber pentru muncitori, ci a fost folosit pentru a tăia de zece ori mai mulți copaci în același interval de timp. „Lashed to the growth imperative, technology is used not to do the same amount of stuff in less time, but rather to do more stuff in the same amount of time.”[21] În final, invenția drujbei a determinat o accelerare exponențială a numărului de copaci tăiați, fără a avea un efect pozitiv asupra angajaților sau a mediului înconjurător. Inovațiile nu servesc bunăstarea umană, ci creșterea economică – trebuie să fie astfel, pentru că inovatorii nu sunt alții decât cei angrenați în caruselul capitalului[22]. De aceea, inovațiile nu pot reprezenta vreodată un antidot pentru problema fundamentală pe care o avem aici în vedere. Inovatorii sunt dispuși să riște orice pentru a obține creșterea[23]. Chiar și dacă ar fi utilizată în scopurile potrivite, inovația nu ar putea face față vreodată creșterii continue. În final, orice creștere economică utilizează resurse materiale și lasă o amprentă materială de un fel sau altul – serviciile sau digitalizarea, care înlocuiesc uzinele și industria grea a trecutului, funcționează, la rândul lor, cu energie și au nevoie de o infrastructură fizică extinsă. Chiar și inovații cu adevărat remarcabile, precum producerea energiei regenerabile „curate”, nu pot face față creșterii continue a nevoii totale de energie – exact ceea ce se întâmplă în momentul de față: în ciuda extinderii tehnologiilor energiei „verzi”, combustibilii fosili nu pot fi înlăturați.
Orice am face, a extrage mai mult din sistem decât se dă înapoi rămâne principiul fundamental aflat la baza capitalismului și creșterii economice – iar principiul respectiv nu poate fi vreodată compatibil cu exploatarea sustenabilă a unui sistem finit[24]. Criza ecologică reprezintă o consecință inevitabilă a sistemului capitalist – „capital works according to a simple, straightforward formula: take more – from nature and from labour – than you give back”[25]. Nu este cazul să explorăm aici în detaliu toate păcatele trecute și prezente ale capitalismului – pe de o parte, ele nu sunt specifice, ci evoluează în linie cu cele general umane, pe de altă parte, Marx și ai săi ne-au obosit suficient cu ele. Ce trebuie să reținem însă este că nimic din toate acestea nu reprezintă un dat al civilizației. Capitalismul și civilizația nu se suprapun. Să folosim acea capacitate nelimitată de inovație pe care capitalismul o tot invocă nu pentru a produce mereu mai mult într-un timp mai scurt, ci pentru a inventa un sistem economic care nu ne ucide pe toți. Și să nu uităm – acest dezastru pe care îl traversăm nu este adevăratul Antropocen, ci, mai degrabă, Capitalocenul[26].
Drumul economic pe care mergem în momentul de față se termină într-un chei abrupt. Dacă nu îl vom părăsi cât timp mai există ieșiri, finalul nu poate fi decât distrugerea, deoarece nu există niciun mecanism de siguranță care să poată opri creșterea economică nelimitată, până când aceasta nu va ajunge la niveluri fatale de expansiune, precum un cancer:
„Under capital’s growth imperative, there is no horizon – no future point at which economists and politicians say we will have enough money or enough stuff. There is no end, in the double sense of the term: no maturity and no purpose. The unquestioned assumption is that growth can and should carry on for ever, for its own sake. It is astonishing, when you think about it, that the dominant belief in economics holds that no matter how rich a country has become, their GDP should keep rising, year after year, with no identifiable end point. It is the definition of absurdity. We do see this pattern playing out in nature, sometimes, but only with devastating consequences: cancer cells are programmed to replicate for the sake of replicating, but the result is deadly to living systems.”[27]
Principiul creșterii economice perpetue este înglobat, așadar, în fundația capitalismului, iar singurul mod în care îl putem lăsa în urmă este să le lăsăm pe ambele în urmă. Nu doar rezistența ideologică va reprezenta însă adversarul nostru în acest sens. Mașinăria capitalismului are mecanismele sale de apărare, precum orice virus. Inegalitatea ne face să vrem mereu mai mult, deși nu avem nevoie[28]. Creșterea economică alimentează elitele, care își vor înteți strânsoarea asupra instituțiilor și politicilor publice, transformând statul într-o simplă extensie a obiectivelor economice private. Asediul total al reclamelor asupra vieții noastre private reprezintă un veritabil război psihologic:
„Just as the oil industry has turned to more aggressive ways of extracting reserves that are increasingly difficult to reach, so too advertisers are turning to more aggressive ways of getting at the last remaining milliseconds of our attention. They are fracking, as it were, for our minds. We are exposed to thousands of ads every day, and with every year that ticks by the ads become more insidious. It’s an assault on our consciousness – the colonisation not only of our public spaces but also of our minds. And it works.”[29]
Deși știm de jumătate de secol că întreaga civilizație este amenințată de catastrofa ecologică, nu au existat progrese cu adevărat notabile în contracararea acestui curs al lucrurilor. Este un paradox înspre care generațiile viitoare, dacă vor mai exista, vor privi perplexe – știm exact care este problema și totuși nu reușim să ne mobilizăm pentru a o rezolva[30]. Aceasta este puterea capitalismului.
Prelucrarea tuturor ideilor sondate mai sus îl aduce pe autor într-un punct din care devine evident că maladia de care suferă omenirea nici măcar nu își are originea în capitalism sau creșterea economică, acestea fiind doar simptome, ci în substratul filosofic comun al experienței noastre existențiale. Capitalismul își extrage identitatea filosofică din concepția conform căreia există o distincție radicală între om și restul lumii[31]. Privind din această perspectivă, se produce o unificare a teoriilor economice, precum în fizica teoretică – realizăm că, de exemplu, până și pretinsul sistem economic antagonic, comunismul, a activat în exact aceeași zonă ideologică, disprețuind planul nonuman al realității, considerându-l inferior – un bazin de resurse bune de exploatat, și atât. Într-o asemenea ideologie, este inevitabil ca exploatarea economică să devină (ce imagine puternică) „war against life itself”[32].
Este fantastic cum Jason Hickel pornește dintr-un domeniu mundan, banal în context cosmic, precum sistemul economic, și alunecă, perfect natural, fără mișcări forțate, înspre marile adâncimi filosofice. El ne mărturisește că descoperirea faptului că există soluții tehnice, precum descreșterea, la problema aparent inextricabilă a capitalismului, i-a oferit speranță[33]. (Cum spuneam, rămân sceptic față de această speranță, cât timp aplicarea unor asemenea transformări sistemice îmi pare complet neverosimilă în orizontul de timp care ne-a mai rămas, poate, la dispoziție.) Descreșterea – reducerea resurselor materiale și energetice pe care le utilizăm – reprezintă o soluție coerentă pentru problemele ecologice cu care ne confruntăm, care poate fi implementată fără a avea un impact negativ asupra bunăstării ființei umane. Capitalismul este organizat în jurul valorii de schimb, în loc de valoarea reală, iar producția este orientată către acumularea profitului, nu satisfacerea nevoilor umane. „Once we understand this. it becomes clear that there are huge chunks of the economy that are actively and intentionally wasteful, and which do not serve any recognisable human purpose.”[34] Dar această speranță, continuă autorul, a fost temperată tocmai de realizarea că rădăcinile ideologice care au dat naștere capitalismului sunt mult mai adânci decât par. Nu trebuie să ne concentrăm toată atenția asupra nevoii de a „repara” sistemul nostru economic – simptomul –, ci trebuie să identificăm și să tratăm cauza profundă[35].
Economistul, „omul economic rațional”, care se consideră pragmatic (în măsura în care cineva care vinde viitorul întregii planete pentru încă un an de creștere economică poate fi vreodată „pragmatic”) și cu picioarele pe pământ (cât timp va mai avea Pământ), trebuie convins că atât economia, cât și fragila existență umană în context cosmic se desfășoară, de fapt, în exact același plan al realității și că orice soluție căutăm trebuie să le privească, în mod necesar, pe ambele. Citându-l pe David Graeber, Hickel ne somează să ne reamintim că a discuta despre semnificația banilor nu este ceva intangibil, că a plăti datoriile nu reprezintă esența moralității, că toate aceste aspecte sunt doar aranjamente umane abstracte, iar o democrație ar trebui să fie capabilă să le permită cetățenilor să se pună de acord asupra unei noi ordini a lucrurilor. Sistemul economic nu poate fi dimensionat corect decât raportându-ne la sistemul de referință al întregii realități[36]. Obsesia menținerii creșterii economice ca finalitate în sine nu ne pune în pericol doar prosperitatea și fericirea, dar și identitatea umană. Oferindu-i creșterii economice drept ofrande toată energia și atenția noastră, pierdem ireversibil absolut toate celelalte dimensiuni ale realității:
„What are we doing here? Where are we going? What’s it all for? What is the end, as it were, of human existence? Growthism prevents us from stopping to think about these questions. It prevents us from reflecting on what we actually want our society to achieve. Indeed, the pursuit of growth comes to stand in for thought itself. We are in a trance. We slog on, mindlessly, unaware of what we’re doing, unaware of what’s happening around us, unaware of what we are sacrificing… who we are sacrificing.”[37]
Închei acest text cu o frază care, desprinsă astfel din context, încolțită și așezată deasupra ecourilor filosofice provocate de Less is More, mi se pare că strălucește în mod special. În arderea ei putem citi marea absurditate a condiției umane, care pare că este prezentă mai puternic în dimensiunea economică a existenței decât în propriile coșmaruri personale: „But it could have been otherwise.”[38] Să nu uităm, sau vom fi uitat.
[1] Alexandru Zamfir, Ceilalți, Coresi Publishing House, București, 2021, p. 370.
[2] Jason Hickel, Less is More: How Degrowth Will Save the World, Penguin Random House UK, Londra, 2022, p. 8.
[3] Ibidem, p. 218.
[4] Ibidem, p. 188.
[5] Ibidem, p. 175.
[6] Ibidem, p. 28.
[7] Ibidem, p. 229.
[8] Ibidem, p. 28.
[9] Ibidem, p. 25.
[10] Ibidem, p. 29.
[11] Ibidem, pp. 92-93.
[12] Ibidem, p. 94.
[13] Ibidem, p. 95.
[14] Ibidem, p. 96.
[15] Ibidem, pp. 86-87.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 87.
[18] Ibidem, p. 88.
[19] Ibidem, p. 90.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem, p. 155.
[22] Ibidem, p. 157.
[23] Ibidem, p. 165.
[24] Ibidem, p. 32.
[25] Ibidem, p. 40.
[26] Ibidem, p. 40.
[27] Ibidem, p. 119.
[28] Ibidem, p. 181.
[29] Ibidem, p. 214.
[30] Ibidem, p. 17.
[31] Ibidem, p. 31.
[32] Ibidem, p. 80.
[33] Ibidem, p. 254.
[34] Ibidem, p. 208.
[35] Ibidem, p. 254.
[36] David Graeber, Debt: The First 5,000 Years, Melville House, New York, 2011, p. 390, apud Jason Hickel, op. cit., p. 239.
[37] Ibidem, p. 291.
[38] Ibidem, p. 269.
