Heterodocși față de propria identitate, Tragic au afișat întotdeauna, cu fiecare nouă creație, doar câte o altă fațetă a metempsihozei. Angrenată într-o migrație spirituală perpetuă, formația a asimilat, cu o bizară naturalețe, absolut fiecare transformare prăbușită sau atrasă asupra sa. De la chinurile facerii în cele mai primare nuanțe alternative-punk, la complexitatea multipolară suspendată între post-rock și post-metal; de la jovialitate, la sobrietate; de la emoție aprinsă, la brutalitate stinsă, de la limbajul primitiv al vulgului terminal, la pedanteria superiorității rafinamentului distilat cu minuțiozitate febrilă. De la vocea masculină, trecând prin afazia ocultă a instrumentalului, către vocea feminină; de la glasul tremurând al bulbilor poeziei frânte, la șmirghelul inflamator al urletelor evaporate din aburii sub presiune ai pandemoniului. Speculând instinctiv permeabilitatea și interșanjabilitatea identităților umane, râcâindu-și mereu potențialul viral (în sensul arhaic al cuvântului) de pe cele mai îndepărtate oase. Veșnic pendulând între ludic și tragic. Limfom îmbobocit; butași de pavor.
Toate aceste nașteri și morți (o nouă naștere reprezintă în mod obligatoriu o renaștere?) se condensează în picături grele pe cele opt acte masive din Salt of the Earth. Dincolo de simbol, mult dincolo de expresie și metaforă, acesta chiar este un album plin de tragic, sare și pământ. Tragicul, sarea și pământul sunt cele trei elemente primordiale din care alchimiștii muzicali, Tragic, pictează tablouri în plumb murdar, cu miresme înțepătoare de amoniac în flăcări. Pentru că acești alchimiști, perfecționați și îmbătrâniți dur, în neostenită ireverență, nu caută să transforme plumbul în aur, ci aurul în plumb; descompun facilul existenței banale în facil, existență și banal – toate vertiginos de extraordinare, în unicitatea lor cosmică.
Autoflagelându-se cu ascetismul expresiilor pur instrumentale, septentrionale față de orice coordonate materiale, materialul nu poate fi decât ceea ce ne spune că este, prin intensitatea cosmogonică a titlurilor, adevărate maxime prin intermediul cărora muzica este încoronată (și încornorată: diavoli sărați, marini, uscați). Poezia titlurilor catalizează poezia muzicii: un suflet orb ținut de mână și condus către furnalele infernului. Coroana de aur este transformată în coroană dentară din plumb. Din album nu transpare altceva decât ar trebui. Suntem, de-acum, forțați să ne întrebăm întotdeauna: „what is a lie but a dream that might come true?”
Tragic – Salt of the Earth poate fi, este o propedeutică a spiritului, sorbită și resorbită dincolo de terminusul decreptitudinii post-factice a spiritului. Tragic rămân vii, dincolo de paroxismul mefienței existenței, dincolo de amputările nenumărate la care aceasta i-a, ne-a supus. Hemoragie carteziană: sângerez, deci trăiesc. Anemie abundentă. Zei dezmembrați sunt aici. Zei în comă profundă; veche comă de veghe. Zei-uzine dezafectate. Afectiv, piesele emană toată paloarea și înțelepciunea postumă a marmurii unor statui antice, dezgropate, cum altfel, din stratul gros de tragic, sare și pământ care s-a abătut asupra lumii.
Aflat la punctul de tranziție dintre intranzitivitate și tranzitivitate, Salt of the Earth proclamă. Ce? Salt of the Earth decelează. Ce?
Vârful cel mai înalt: „Memory Siege”.
