Sclavul subjugat cu lanțuri trofice. A fi: o exstrofie, în strofe, fără cuvinte; o distrofie. O atrofie.
Fie A Ghost Year.
Acesta reprezintă coloana sonoră a unei lumi („lumea” nu poate fi decât „o lume”) – coloana de rezistență a unei lumi, dar fără excesul desfrânat al volutelor și canelurilor. Este distilată doar hepatotoxina transcendenței – o transcendență cornută, sterilă, sterilizată și irepetabilă. Este cultivată aversiunea față de extraversiune: prognoza meteorologică ne anunță că au trecut, demult, peste noi o tornadă de greață cubică și un uragan de vertijuri, câteva infernuri incadescente, toate stârnite din cauza descinderii în spirală prin cavernele inundate de eter ale sinelui. Pompierii eutanasiei mătură străzile prăfuite dinspre marginile crepusculare ale socialului refractat în conștiința moale și caldă a vrerii.
Concomitent, A Ghost Year nu este nici din lume, și nici de-al lumii, ci constituie un zid de sunet, onest și onorant opozabil în fața lumii. Un zid văruit în culoarea zidului, care nici măcar nu dă impresia că ar fi fost construit vreodată, ci direct excavat, eclozat din pământ, din istoria preistorică. Un zid la adăpostul căruia individul își poate reveni, temporal și temporar, din aberațiile și contorsiunile metabolismului comunal (siamezi scoși la mezat), eternizându-se faraonic în poziție fetală (fecală). Coloane și ziduri. Coloane și ziduri. Încolonați. Zidiți. „Structură de rezistență” (fragilă, rezistența umană) este, așadar, înlănțuirea de cuvinte care definește acest stins disc opiaceu. Omul se furișează printre coloane și ziduri, prin cotloane și printre lumi deja construite și deja prăbușite (construite direct prăbușite). Omul: mereu în penumbră (nedemn de umbră), mereu ducându-și existența prin colțuri liminare: mamifer, nu arhitect. Să îți fie dor să îți mângâi propria blană.
Sentimentele și ideile devin recognoscibil anonime, depersonalizate prin dezinfectare, abstracte prin îndoirea cu azbest; fenotipuri ancestrale, imposibil de localizat, țintit, eradicat. Cu amprentele șterse. Muzica răsună amenințător într-un cabinet medical/morgă. Acest album prehensil ne strangulează, opunându-se, cu dinți, degetelor noastre opozabile. Herniile sufletului iernatic, primăvara. Remisiuni reciproce căutăm.
Pentru totdeauna – sau împotriva totdeauna? După ce natura va muri (existența umană – priveghiul naturii: așteptăm ca spiritul naturii să plece odată, privind, între timp, flacăra lumânării petroliere dansându-și lasciv tot tragismul, tot timpul), acest disc îi va fi o sămânță, un spor. Spornic, A Ghost Of Year extrage esențialul naturii – o nuanță incertă, clătinându-se, în stare de ebrietate lucidă, între verdele cel mai închis și negrul cel mai închis. Între muzică și foșnetul copacilor cutremurați de vântul lignos, între muzică și stridulație, între muzică și cernoziom nu există diferențe fundamentale. Germinativ minat – pășim cu tot mai multe membre inferioare. Să asculți valurile ușoare ale unui ocean de păcură, șoptind mai multă păcură. Să asculți sângele arborescent de pe lama unui cuțit, prin care sondezi adâncimile reticente ale sufletului toracic.
Valerinne nu pot obține însă un asemenea rezultat drastic decât acceptând măsuri și efecte colaterale draconice. Dincolo de cele trei sferturi de oră infestate de A Ghost Year, fiecare mișcare nonmuzicală a ființei umane devine un spectacol de un macabru mult prea simplist. Actul de a vorbi se rezumă, de-acum, doar la mișcare: aerobicul cavităților bucale. Comunicarea freatică încetează: fiecare om este un pește, deschizând ritmic gura, căutând aritmic și zadarnic (ceva). Între regres și regret, continuăm să ne oprim.
Apogeul individului: dreptul său de a se retrage, alergând și târându-se, din fața lumii, pentru a muri singur.
Apogeul singurătății: să nu fii nici măcar unul singur.
Ce reprezintă un tratat filosofic atunci când îl folosim, copertat, pentru a strivi un gândac (nici măcar singurul)?
Nu are rost să mai continui (eu, tu?) acest text, deoarece s-a terminat. S-a terminat!
Vârful cel mai înalt: „Sunrays”.
