În prima seară a festivalului, întrucât am ajuns târziu și abia am prins începutul celui de-al doilea concert, nu am avut ocazia să analizez puțin publicul sau modul în care este organizat festivalul, așa cum obișnuiesc să fac când merg la diferite concerte. Totuși, vineri am avut răgazul să observ că publicul festivalului Jazz in Church este, în mare parte, unul mai matur. Din punct de vedere organizatoric, totul a fost ireproșabil: sonorizarea a fost excelentă, iar scena – atent configurată, în ciuda spațiului limitat, restrâns și mai mult de prezența impunătorului pian August Förster.
Seara a fost deschisă de prezentarea lui Virgil Mihaiu, un scriitor și critic de jazz român care, între 1983 și 1994, a fost membru al redacției revistei Jazz Forum, publicație a Federației Internaționale de Jazz, fiind astfel unul dintre puținii critici est‑europeni prezenți constant în circuitul internațional al jurnalismului de jazz înainte de 1989. Din 2001, Virgil Mihaiu a devenit primul est‑european cooptat în colegiul editorial al revistei americane DownBeat. De asemenea, în 1997, a conceput primul curs de estetică a jazzului din România, în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj‑Napoca. Este, de asemenea, autorul mai multor cărți despre jazzul din România.
Printre altele, Virgil Mihaiu a menționat faptul că Grégoire Maret, câștigător al unui premiu Grammy ca membru al grupului lui Pat Metheny, este unul dintre muzicienii care au redefinit rolul muzicuței în jazzul contemporan și l-a numit un continuator al muzicianului belgian Toots Thielemans. După această scurtă prezentare, cei doi muzicieni franco-elvețieni au urcat pe scenă în liniștea cerută de Biserica Luterană.
Primele note, ca și în seara precedentă, au răsunat din pian. După intro-ul delicat al lui Romain Collin, Grégoire Maret s-a alăturat, iar eu am fost imediat impresionat de finețea și profunzimea sunetelor pe care le producea muzicuța sa. Pe măsură ce timpul trecea, muzica dăruia emoții atotcuprinzătoare și se revărsa din plin în fiecare celulă a celor prezenți în biserică.
Cei doi au interpretat piese de pe albumul lor din 2024, Ennio, dar și de pe cel din 2020, Americano. Așa cum ne putem da seama din titlu, Ennio este un album dedicat muzicii lui Ennio Morricone. Totuși, piesele de pe acest disc nu sunt simple reinterpretări, ci sunt decantate printr-un limbaj de jazz liric și cameristic.
În ceea ce privește Americano, acesta a fost realizat în colaborare cu Bill Frisell și reprezintă o declarație de dragoste pentru America, explorând diferite genuri muzicale – folk, country, blues și gospel – prin piese originale, dar și prin câteva standarde.
La un moment dat, Romain Collin a decis să cânte două piese la orga Johannes Prause din Biserica Luterană – fabricată în 1796 și mutată aici din satul Pelișor de lângă Sibiu. După alte câteva piese, concertul s-a încheiat și am simțit că am fost smuls brusc dintr-un vis frumos.
A urmat o pauză și o reconfigurare a scenei, pianul fiind împins în spate pentru a face loc următorilor doi muzicieni – legendarul chitarist de jazz Bill Frisell și violistul Eyvind Kang. După prezentarea lui Virgil Mihaiu, cei doi au fost întâmpinați pe scenă cu aplauze entuziaste.
Fără a dori să fiu exhaustiv sau să alunec spre un discurs encomiastic, aș spune că, timp de patru decenii, Bill Frisell a avut contribuții importante în jazz prin inițiativa sa de a-l combina cu diferite genuri ale muzicii tradiționale americane precum country-ul, folk-ul, bluegrass-ul și gospelul și de a adăuga deseori elemente din zona muzicii experimentale.
Personal, eu l-am descoperit pe Bill Frisell în urmă cu cincisprezece ani datorită colaborărilor sale cu John Zorn, cunoscut muzician din zona muzicii experimentale. Drept urmare, a fost cu adevărat o surpriză când am aflat că Frisell urma să vină la București în cadrul festivalului Jazz in Church.
Așadar, iată-mă față în față cu Bill Frisell, care a venit la București împreună cu Eyvind Kang. Deși mai puțin cunoscut, americanul cu origini islandeze, daneze și coreene a avut, la rândul său, o carieră impresionantă, nu doar în jazz, ci și în zona experimentală a muzicii, colaborând de-a lungul anilor cu muzicieni precum Wayne Horvitz și John Zorn, dar și cu trupe precum Mr. Bungle, Sunn O))) și Secret Chiefs 3.
Eyvind Kang a reușit, de-a lungul anilor, să construiască un univers sonor care scapă definițiilor clare, în care viola devine o punte între jazz, muzică rock și experimentală. Ba chiar, prin colaborarea sa cu muzicianul Amir Koushkani, acesta s-a aventurat și în zona muzicii persane.
Colaborarea dintre Bill Frisell și Eyvind Kang a început în anul 1996 și, de atunci, au lansat împreună unsprezece albume de studio, ultimul, In My Dreams, apărând chiar anul acesta la celebra casă de discuri Blue Note. Albumul cuprinde compozițiile lui Frisell, dar și trei standarde, printre care și celebra piesă „Isfahan”, compusă de Billy Strayhorn și Duke Ellington în timpul turneului lor din Asia din anul 1963.
În Biserica Luterană, cei doi americani au interpretat piese de pe In My Dreams, iar experiența de a-i asculta live s-a transformat într-un adevărat festin sonor. Deși ajuns la vârsta de 75 de ani, Frisell își păstrează încă energia și pofta de a cânta. Împreună cu Kang, el a interpretat o muzică ce ne-a cufundat într-o stare de vis profund, în care chitara și viola ne-au purtat către tărâmuri enigmatice, unde doar cunoașterea și bucuria descoperirii mai au sens – o lume în care furia și ura par lăsate în urmă, înlocuite de bucurie și empatie.
A doua seară a festivalului Jazz in Church ne-a oferit experiențe onirice intense, desprinzându-ne de lumea materială și constrângerile ei și insuflându-ne convingerea că muzica poate da sens supraviețuirii.
