Pe când rătăceam, pe când străbăteam triburile muzicale, în căutarea unor polimorfisme uninucleotidice care să-mi descrie cât mai bine chipul viitor galben, mi-am pus următoarea întrebare: care este prognoza meteorologică pentru astăzi?
Aceasta era profunzimea de care eram capabil. Însă mai existau întrebări (încă mai existau). După următoarea întrebare, urmează următoarea întrebare? Urmările lasă urme?
Sau să presupunem că, deodată, toate problemele existenței colective ar dispărea și ne-am trezi, pe neașteptate, într-o lume ideală. O lume curgând atât de plin către următoarea stare, vindecată de strangulare, încât ar eradica toate denivelările morale rămase în a sa cale, ar cosi toate buruienile. În această perfecțiune fin asfaltată, ce s-ar mai alege de arta cultivată exclusiv în jurul protestului social? Dacă niciuna dintre problemele despre care unii muzicieni își cântă astăzi furia și devastarea (pe bună dreptate; nu îndreptățirea lor de a trata astfel aluatul artei, frământându-se, este pus aici sub semnul întrebării – nici vorbă) nu ar mai exista, pur și simplu, ce ar mai fi de făcut cu acea muzică? Ar dispărea ea, odată cu problemele pe care le despica, topor în lemne? Dacă da, înseamnă că arta reprezintă un simplu tratament medicamentos, care se dezintegrează odată cu afecțiunea pe care își propune să o atace? Despre ce ar mai cânta Rage Against the Machine și System of a Down după ce Mașinăria și Sistemul nu ar mai înfuria? S-ar mai cânta protestele doar din nostalgie sau ar fi depozitate în sertar, alături de toate celelalte pastile care își așteaptă termenul de expirare? Ar rămâne punk-ul și hardcore-ul doar curente de modă?
Nu vom afla niciodată ce se află dincolo de această dilemă, desigur, pentru că realitatea nu se ridică și nu coboară niciodată la nivelul exercițiilor noastre de imagine. Bogăția nesecată a durerii va continua să se rostogolească mai departe, iar niciuna dintre artele noastre nu va rămâne vreodată fără hrană – spre deosebire de artiști. Legile naturii și ale societății nu agreează paradoxurile rațiunii noastre. Artele își fac loc prin artere blocate de cheaguri.
Chiar și dacă alegem să credem în asemenea utopii planetare, poziționarea The Barbarians of California față de realitate rămâne, în continuare, aproape invulnerabilă, ea fiind reflexul de autoapărare apărut în fața unui flux neîntrerupt de absurditate – absurditate care poate fi deconectată, foarte bine, și de social, la nevoie. Indiferent la ce etaj al realității alegem să staționăm, fie el superficial sau ascuns adânc în buncărele care nu cunosc ziua, absurdul va începe imediat să se adune în jurul nostru, în haită. Vom găsi mereu ceva ridicol, ceva rizibil, ceva demn – sau nedemn – de sarcasm.
Poezia aerobică a celor de la The Barbarians of California, compusă pe stradă, dar având ochii de culoarea unui ocean de oțet fierbând, nu este despre societate, ci împinge, îmbrâncește societatea, încercând să o trimită înapoi la locul care i se cuvine – departe. Dacă Isus Hristos ni s-ar arăta mâine într-un reel pe TikTok și ar transforma societatea în vin și nenumărat pește, iar nouă ne-ar plăcea în mod special vinul și peștele nenumărat, nu înseamnă însă că am fi vindecați și de absurd. Absurdul este incurabil, în această încarnare cosmologică.
„You don't believe in the devil
But the devil believes in you.“
Am traversat tot absurdul, iar la capătul celălalt se află ieșirea – ceea ce este complet absurd.
MEGATONS este un vis frumos – un vis în care convențiile sociale se contractă și poți lovi în jur, mușcând fără remușcări, acolo unde știi că nici măcar nu doare.
Oamenii sunt ridicoli.
„I'm the greatest you have ever known.”
Grandoarea lor închipuită este ridicolă.
„Oh, people are drinking vanilla lattes
They're making big decisions.“
Băuturile și deciziile lor neînsemnate sunt ridicole. Pulsul lor este ridicol. Moda lor este ridicolă.
„If you're alive and you've got a pulse
Raise your hand if you're feeling sad
And I don't like your skinny jeans
And I know I've got a way with words
In a closet full of skeletons
It could always be much worse.”
Să râdem de oameni fără a încorda niciun mușchi sau încordându-ne toți mușchii.
„We are all barbarians
And doesn't it feel so good?
We're all in this together.“
