Mayhem a construit, os cu os, o catedrală a morții. Nimeni nu ar fi fost luat prin surprindere dacă ar fi zărit, anonim, în mijlocul publicului, însăși Moartea, privind în gol și oftând, căzând, poate, pe gânduri, ascuțindu-și cuțitul din os, ascuțindu-și coasa cu dinții.
Mayhem nu este un proiect muzical black metal, pentru că black metalul reprezintă o îndeletnicire totuși umană, iar nimic uman nu mai este în Mayhem, de multe milenii. Pe lângă Mayhem, orice altă reprezentație black metal pare o jovială petrecere pentru copii, cu baloane colorate și sătănei de pluș. Aici însă – în timpul unui concert Mayhem – nu avem (doar) oameni vopsiți în cadavre pe scenă, ci cadavre vopsite în oameni în public, blagoslovite de entități care nu par nicidecum preocupate să mai strângă nodurile vieții. Mayhem este un ghem de sârmă ghimpată, vene, transă, agonie și liturghie. Mayhem a inventat Răul.
Attila nu „cântă“ precum unul de-al nostru. Așa trebuie să sune, mai degrabă, un individ mort, mort de nenumărate secole, trezit acum doar pentru a da glas, tânguindu-se, tuturor grețurilor neființei. Odată cu fiecare cuvânt descleștat, Attila se descompune, continuu și însutit, rămânând mereu legat de trecut printr-o dâră soioasă de rămășițe umane. Când dispare umanul din rămășițele umane? Și ce rămâne?
Chimera este albumul care m-a îmbrâncit de atâtea ori când mă târam deja pe sub podeaua subsolului – cu recunoștință accept bocancul în stomac din partea celor două piese alese de pe această criză discografică. Jocurile lui Attila (suficient de maniac pentru a putea reda Chimera, pentru a putea reda orice), cu ștreang, oase și craniu, lichefiază reprezentația artistică, aceasta înecând orice formă de viață, indiferent în ce crăpătură s-ar fi refugiat. Matematica anihilării este supremă:
„The sum of all you ever knew equals zero.
You are not dead, you never existed.”
Îngerii paramilitari ai morții, încolonați de o parte și de cealaltă a scenei, privesc în jos către noi, precum decorațiunile încruntate ale unei catedrale – amenințător, disprețuitor, compătimitor, potrivnic, cu distanța dintre cele două extremități ale torturii veșnice expuse fără mister în luciul cu care ne scrutează. Totuși, nu te simți cu adevărat privit, pentru că, în ochii lor, carnea umană este transparentă. Se știe că legămintele articulațiilor sunt o biată înșelătorie din colagen: imediat, ele se vor topi și în grămada de oase vom fi unul, niciunul.
Chiar și întors din drumul anevoios spre lumea spiritelor, cum să-ți mai recunoști vreodată osemintele din această groapă planetară comună? Oasele oricui sunt ale tuturor, dar nimeni nu le mai revendică. De aceea, străjerii morții – îngerii paramilitari ai morții – nu ne văd; ei privesc întotdeauna, de fapt, mult mai departe de noi, înspre suprafețele învolburate ale cine știe căror alte orori cosmice nebănuite, pe care mintea umană este prea îngustă și netrebnică pentru a le cuprinde. Zeii au fost totuși, se pare, darnici cu seminția noastră spurcată. Nu chiar toată oroarea Universului ni se arată. Rămân mereu orori noi care ni se pot arăta în viitor sau care nu ni se vor arăta niciodată, dar care ne blochează, oricum, traheea.
Flăcările infernului sunt cele care încălzesc paradisul. În șemineul Domnului ard suflete de foc. Ceva trebuie, undeva, să ardă. Fii tu vreasc; sacrifică-te și nu lăsa înălțimile altora să înghețe. Continuă să-ți tragi cadavrul sempitern după tine:
„Exiled from the living
No will to live nor die
The emblem of a human ruin
In the chains of fate
Hopeless (all die)
Helpless (in your deathbed)
Ruined (nothing remains)
Lost self (none)
Voiceless (choke)
Bloodless
Endless (birth)
Nameless (erased)
Faithless (betrayed by God)
Timeless (the end)
Soulless (void)
Deathless
Meaningless life.”
