Iată-ne la a treia seară a festivalului Jazz in Church XI. Duo-ul Alexandru Olteanu (pian) și Răzvan Filip Cipcă (chitară) a deschis seara cu un recital care a îmbinat precizia și dinamica cu o emoție autentică, livrată cu discreție, dar și cu o evidentă concentrare și dedicare.
Pianistul Alexandru Olteanu, cu o formație solidă în zona clasică, se remarcă mai ales prin capacitatea sa de improvizație, confirmată de-a lungul timpului prin premii obținute la diverse festivaluri de jazz din România. În 2022, alături de solista Sorina Rotaru, a lansat albumul de studio Open Your Wings.
De cealaltă parte, Răzvan Filip Cipcă face parte din noul val de muzicieni de jazz români pentru care compoziția cântărește la fel de mult ca improvizația. Chiar și atunci când explorează spontan, discursul său rămâne controlat și coerent, cu o dimensiune narativă evidentă, orientată spre reformularea limbajului jazz într-o cheie mai accesibilă.
Pe parcursul unei ore, cei doi au demonstrat nu doar virtuozitate tehnică, ci și o sensibilitate bine calibrată. Au construit momente cu adevărat emoționante, fără să fie cu nimic mai prejos decât ceilalți artiști din cadrul festivalului. Tinerețea lor s-a reflectat firesc în muzică – totul a sunat proaspăt, lucid și plin de energie.
După o scurtă pauză, Virgil Mihaiu a oferit a doua prezentare a serii. Yom a fost invitat pe scenă. Și lumea așteaptă în tăcere. Trec zece secunde, trec douăzeci de secunde. Nu se întâmplă nimic. Un murmur de voci înăbușite străbate biserica. Lumea este puțin confuză de ceea ce nu se întâmplă.
Totuși, după alte câteva secunde, brusc, se aud sunete de la un clarinet. Dar nimeni nu este pe scenă. Și mie, și multora ne-a luat secunde bune, dacă nu chiar un minut întreg, să înțelegem de unde se auzea muzica. Din spate. De la intrare. Yom înainta încet spre scenă din zona intrării în biserică. Îmbrăcat complet în negru și desculț, acesta înainta și cânta la clarinet.
Yom, pe numele său adevărat Guillaume Humery, s-a născut în 1980 în Paris într-o familie de origine evreiască. Aceste origini l-au determinat pe Yom să exploreze muzica klezmer, muzica tradițională a evreilor așkenazi din Poland, Ucraina, România, Moldova, Lituania și Belarus, ceea ce l-a ajutat să extindă cu adevărat posibilitățile creative ale clarinetului.
De altfel, Yom a devenit cunoscut pentru ușurința cu care trece de la muzica klezmer la jazz sau la muzica clasică contemporană, reușind, de-a lungul anilor, să îmbine în mod ingenios aceste stiluri muzicale cu unele mai atipice, precum muzica drone și ambientală.
Faptul de a asculta live, în întregime, albumul Cosmogonia, lansat de Yom în luna februarie a acestui an, a fost un adevărat deliciu. Iar faptul că nu a făcut niciun fel de pauză pentru a trage aer în piept timp de peste patruzeci de minute înseamnă că stăpânește o tehnică cu adevărat impresionantă de a respira.
Un fior de suferință amestecat cu plăcere emana din acel clarinet care, parcă, în mâinile lui Yom, dobândise proprietăți de-a dreptul magice. Iar muzica era cu adevărat primordială. Notele simple și extrem de precise ale clarinetului acustic, amplificat electric și trecut prin tot felul de efecte ambientale și drone generate de o simplă pedală, zugrăveau, atom cu atom, nașterea unui univers.
Ciocnirea atomilor din primele momente ale nașterii acestui Univers, dar și fuga lor de nestăvilit în toate direcțiile, erau pictate cu fidelitate de muzica lui Yom. Haosul acelor momente inițiale a fost redat prin viteza succesiunii notelor și se părea că nu există nimic în Univers care să-l oprească pe Yom să ne facă martori ai unei astfel de experiențe unice – nici măcar lipsa aerului.
Și a continuat, cu încăpățânare, să sufle în clarinet până când întunericul și haosul au dat naștere, în mod neașteptat, unei lumini dătătoare de viață. Și lumina a deschis atât de multe posibilități. Viteza, precizia și simplitatea au fost înlocuite cu o bogăție de sunete, unele dulci, altele tânguitoare. Dar, cum nimic omenesc nu poate dura o eternitate, în cele din urmă, tăcerea a acaparat în întregime totul.
A urmat o pauză și scena a fost pregătită pentru următorii muzicieni. Yom avea să se întoarcă împreună cu violonistul Théo Ceccaldi și violoncelistul Valentin Ceccaldi, doi frați din Franța. Cei trei au lansat anul trecut un album de studio, intitulat Le rythme du silence.
Am ascultat acest album de multe ori înainte de începerea festivalului, deoarece a reușit, de la prima audiție, să mă hipnotizeze. Muzica progresează lent și invită la o introspecție profundă. De fapt, nu te invită. Te aruncă fără milă în hăul propriei conștiințe și al straturilor ei ascunse.
Aflat la granița dintre meditație și incantație, această muzică iscodește tăcerea pentru a descoperi esența sunetului. Tăcerea nu înseamnă absența zgomotului, ci un mod nou de a descoperi proprietățile sonorității. În acest univers, sunetul este materie creatoare, eliberată de orice constrângere. Nu există legi ale sunetului în acest univers, ci doar posibilități nesfârșite.
Virtuozitatea lui Yom a fost, cu siguranță, egalată de Théo și Valentin. Momentele mai intense ale concertului au fost, pur și simplu, explozii de magnitudinea unei supernove. Cei trei s-au sincronizat perfect, ca trei stele interconectate într-un dans coordonat de atotputernica gravitație. O stare de beatitudine m-a cuprins până la paroxism. Aș fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna, dar, așa cum am mai menționat, tot ce poartă atingerea umană este efemer.
Muzica s-a stins lent, treptat, lăsând în urmă desfătarea inoculată cu multă trudă în adâncurile minții noastre și înlocuind-o cu un regret existențial greu de definit.
A treia seară a festivalului Jazz in Church a fost cu adevărat cosmică – o experiență izvorâtă din căutările spirituale și sonore ale unui singur om, un muzician care și-a construit propriul univers pentru a găsi înțelepciunea sunetului.
