Cine mă tulbură din noaptea disperării, groasă ca o plapumă croită din nori interstelari prăbușiți, cu aceste niveluri ale sunetului care sfidează convențiile surde ale muritorilor muribunzi și abundenți? Nimeni altcineva decât Valerinne – un zeu mereu solitar, anti-solar și ambidextru de câte patru ori pentru fiecare membru înstelat, înzestrat cu coarne maiestuoase de cerb, acoperit cu blană ierboasă din fibră de sticlă și pulbere de corindon, cu nervi – și crengi – și spini – și țurțuri.
Asumându-și sarcina plină de cutezanță de a deschide procesiunea declarată de adeziune idealist-transcendentală, Ordinul Negru a construit cu zel astronomic și muscular primele rânduri de cărămizi ale zidului acustic de care aveam să ne lovim necontenit de-a lungul serii, cu avânt exaltat, țestele ținute laolaltă mai degrabă de iluzii, decât de suturi craniene, celebrând cu sângele cel mai roz spre alb o vastă reuniune de seamă a culturii încordate în exil și ultimatum, atât de efervescent supusă prin intermediul superbului și densului dicton cu iz de Virgiliu: „All hail longform music! Art for Art’s Sake!” Câmpii vaste, dar nicidecum Elizee, învăluiau deja amurgul refugiat în Control, în timp ce Ordinul Negru invita întunericul în interiorul blocului operator, pentru a-l supune tuturor investigațiilor chirurgicale posibile. Cerul este întotdeauna tardiv și deloc facultativ. Știm. Învățăm. Scrâșnim.
© Numărul Trei
Concertele Valerinne reprezintă meciuri de box în care nu există însă niciodată restricția ca cel doborât la podea să nu mai fie lovit – ba chiar numai pentru aceste momente se trăiește. Tsunamiurile de sunet trezite la viață de arsenalul de distrugere în masă înghesuit de Valerinne pe scena întotdeauna elegantă a clubului Control au îngenuncheat asistența încă din primele fărâme de clipe embrionice, decibelii aglutinați în hoarde barbare fragmentând integritatea osoasă și instaurând cu rigiditate imperiul milenar al unei stări tranzitorii, dar permanentizate, o stare exilată între conștiința țesută de un fus orar și absența acesteia – apoi, când toată lumea se târa ritmat, fiecare căutându-se șchiop de-a lungul și latul planșeului mărginit de absența marginilor, a început numărătoarea. O numărătoare către nimic – în niciun caz inversă sau măcar inversată. O numărătoare intuitivă, fără unități de măsură, în care nu există nici măcar subiect și obiect pentru acțiunea decojită de a număra. Cu limbile de printre dinți și limbile ceasului smulse deopotrivă, am fost, o vreme, cochilii goale de melci, scuturate de cascadele înspumate și amenințătoare deversate în numele unui permis de port-portativ fără limite naturale. Antene frânte de insecte uscate se ridicau cu intermitență bolnăvcioasă din mâlul rezultat în urma alunecărilor de teren devastatoare, orchestrate din poziția de forță situată în vârful turnului de control (de Control) al scenei.
Spațiul din jurul Valerinne capătă culoare de mental mentolat, devine înțepător ca o seringă umplută cu motorină în flăcări, penetrant precum un fierăstrău pentru oase. Să ai timpane devine o bravură. Timpanele, ieșite din matcă, fuzionează cu miocardul, dând naștere unui nou tip de organ de simț – unul pulsatil, prin care nu noi sesizăm Realitatea, ci realitatea ne sesizează pe Noi.
Valerinne este un arbore alcătuit din cuarțit, căruia i-au crescut, oricum, nepăsător, frunze. Verde veșnic ascuns în negrul discret. Liane și șerpi verzi se încolăcesc în jurul oxigenului molecular, coborându-se și coborându-ne din întunericul unui orizont demult demolat. Valerinne scrie, rescrie și șterge, nu în această ordine, terminologia terminalului.
„All hail longform music! Art for Art’s Sake!” Salut și eu acest eveniment salutar și veridic, prin frazele mele etern hipertrofiate, care nu își caută tratament și alinare și nu au nicio altă menire decât stilul de dragul stilului. Fără cronici sportive ale evenimentului, fără talere justițiare prin care să fie stabilit prețul de revânzare al artei livrate prin easybox. Tastele sunt stilou, iar stiloul este un disc protoplanetar.
© Numărul Trei
