Deși – sper, dacă nu cumva am eșuat – nu este neapărat – sau deloc – clar la finalul lecturii textelor respective, am scris anterior despre deontologia activității noastre, pe care am găsit-o atât în deodorant, cât și în detergent. Deontologia nu zace totuși ascunsă doar în produsele cosmetice sau cele de curățenie. Dar, oricum, ce activitate este această activitate a noastră? Ce facem? Bine, voi?
Algoritmul mă invită să iau de mână o reclamă, sperând că mă voi îndrăgosti de ea, pentru că dragostea umană nu va seca niciodată și aș putea să mă îndrăgostesc, teoretic, de toate reclamele din lume, oferindu-mă, tot, lumii. Astăzi, algoritmul meu păzitor îmi sugerează să fac cunoștință cu un instrument de umanizare a textelor scrise de inteligența artificială.
Este interesant că actualitatea, oricât de distopică s-ar dovedi, nu seamănă deloc cu viitorul pe care ni-l imaginam acum câteva decenii, oricât de distopice ar fi fost, la rândul lor, speculațiile noastre sceptice. Nu știu câți oameni au avut clarviziunea să prevadă următoarea situație de-a dreptul excepțională: folosim, ființe umane, inteligența artificială pentru a compune un text, apoi aplicăm rezultatului respectiv un instrument de umanizare, astfel încât acesta să nu pară nonuman – și, în fine, împărtășim varianta finală altor ființe umane. S-ar pierde ceva cu adevărat dacă atât emițătorul, cât și receptorul mesajului respectiv, aflați la cele două capete ale acestor procese complet automatizate ar fi, la rândul lor, nonumani? Este impulsul comunicării suficient pentru a ne defini și a ne justifica umanitatea? Improbabil. Negativ. Eroare. Variațiile acestei configurații sunt multiple, însă de fiecare dată aceasta este întrebarea care merită adresată: dacă omul ar fi eliminat complet din procesul hibrid om-robot pe care l-am creat, ar apărea vreo problemă? Nu cumva totul ar funcționa chiar mai lin? Inteligența artificială ar ști ce are inteligența artificială de spus, fără a mai apela la tot acest traseu absurd al comunicării.
De aceea, cred că deontologia trebuie să ne impună să fim acea nuanță care nu ar fi cuprinsă nici de compunerea textului de către inteligența artificială, dar nici de umanizarea sa de dragul umanității – nici măcar de impulsul de a comunica. Trebuie să nu știm exact ce facem și să scriem doar printre rânduri. Da, mă uit la tine, coleg de breaslă care ai blestemat cultura umană cu acel afiș de concert și acea descriere înțesată cu poncife, pe care și în subsolurile iadului s-ar scuipa.
Una dintre problemele cu care m-am confruntat în copilărie a fost dificultatea de a-mi balansa mâinile pe lângă corp în timpul mersului. Nu existau bariere fizice sau neajunsuri biologice în acest sens – pur și simplu, modul meu natural de a merge era fără să-mi mișc mâinile. Nu am înțeles niciodată acest gest și nu am avut nevoie de el; totuși, cu timpul, în urma unui efort conștient, am reușit să deprind modul „normal” de a merge. Nu regret această operațiune de transformare voluntară, pentru că ea mi-a permis să mă ascund mai bine în mulțime (nu este nimic mai benefic pentru ființa umană decât să fie cât mai bine cu putință ascunsă în mulțime). Regret această operațiune de transformare voluntară – ar fi trebuit să merg și astăzi fără să-mi balansez mâinile. Dacă omenirea nu merită să-i scrii un text, atunci nu merită nici să ridici mâinile pentru ea.
De ce este un „textier” definit de dicționar drept „autor de texte pentru muzică ușoară”? Voi fi un textier greu și nonmuzical, și nimeni nu-mi poate sta vreodată în cale. Voi fi textier – și nu voi da din mâini când merg – și nu voi umaniza texte robotice, ci voi robotiza texte umane.
Textele noastre trebuie să fie exact hârtia mototolită, aruncată înspre coșul de gunoi răsturnat în colțul camerei (fără a-l nimeri), fără nicio intervenție suplimentară externă asupra ei.
