Cu adevărat orbitoare este epoca de aur pe care o exprimă The Golden Age of Grotesque, încleștându-și dinții până când nu mai rămâne decât un zâmbet desenat din gingii frecându-se în ritmul decadent al unei romanțe în stare avansată de putrefacție. Aurul este sângeriu, iar sângele este auriu. Aurul se descompune, erodat de urlete, iar sângele se evaporă, cântând. Sângele sânge nu se face. Fiecare dintre noi își poartă în spate propria cruce de fier înroșit, de aur înroșit – durerea și urletele cărnii carbonizate întru sanctitate nu sunt nicidecum transmisibile, deși viața este, în esență, o infecție cu transmitere sexuală. Abstinența neființei să ne izbăvească?
„Do we get it? No.
Do we want it? Yeah.”
Dar există, undeva, târându-se prin pânza freatică a timpului, o permeabilitate definitorie a condiției umane, o contagiozitate supratemporală. The Golden Age of Grotesque provine din vremuri în care excesul de vulgaritate și nihilismul psihopatic erau totuși colorate de un inimitabil rafinament – vremuri în care agorafobia nu putea fi decât adversarul unei lupte până la moarte desfășurată în mijlocul uralelor mulțimii. Pe când puteai fi obscen și cerebral:
„This isn’t music and we’re not a band
We’re five middle fingers on a motherfucking hand.”
Nu metalul a fost (a fost!) un vulcan noroios alimentat din grote în care nici măcar miticul spiritist Freud nu ar fi putut respira, revărsându-se încet, dar necontenit: o forță lipicioasă se ridica din întunericul sângelui tânăr, intoxicând tot ce-i stătea și tot ce nu-i stătea în cale. Fără să vrea sau fără să știe, chiar și numeroase entități distincte și preexistente, precum Metallica, Rammstein sau Marilyn Manson, au fost deviate de pe orbitele lor aparent bine definite, absorbind și radiind mai departe specificul epocii. The Golden Age of Grotesque este un veritabil album al anului 2003, un reper, un sistem de referință. Un far stins în mijlocul luminii, ghidându-ne către întuneric.
Pe când albumele erau amenințări, bumeranguri care se puteau întoarce oricând împotriva celui care-și asumase curajul de a începe rotația, decapitându-l. Pe când un individ putea fi decapitat de mai multe ori, de nenumărate ori. Și nici măcar nu ți-ai fi dorit să se întâmple altceva: atunci când albumul pornea, îți dezgoleai grumazul.
„God thinks I don’t exist.”
Marilyn Manson era privit drept un Antihrist care a urcat către lume pentru a tulbura moralitatea bunilor creștini americani, albi, conservatori. Este amuzant (amuzant?) să privești cum, astăzi, muzica sa pare un biet miel rătăcit în mijlocul unei societăți care și-a tot depășit și iar depășit chiar și cele mai optimiste și efervescente profeții apocaliptice și fantezii vulgare.
„Are you motherfuckers ready
For the new shit?
Stand up and admit,
Tomorrow’s never coming.”
Valoarea urii tale este direct proporțională cu tăria forței prin intermediul căreia ești ancorat în lume. Ura amatorilor, provincială, superficială, banală, nu merită nici măcar validarea minimă a atenției. Măgarul poate să ragă, măgarul va rage. Muzica scheletică și reflectorizantă a lui Marilyn Manson își are rădăcinile întinse până în infern. Ura lui este genetică și filosofică.
Densitatea compozițională atinge culmi impresionante, (aș îndrăzni să spun, blasfemator) de calibrul Nevermind sau Ænima – fără exagerare, pur și simplu nu există aici vreo particulă de balast. Suntem îmbrânciți de imn bahic după imn bahic; deodată, mergem în patru labe, devenind cal pentru călărețul numărul unu al unei Apocalipse de modă veche. În loc de cruce, ne cărăm propriul extaz.
Ah, vremurile inocente în care prostul-gust era de bun-gust:
„I memorize the words to the porno movies
It’s the only thing I want to believe
I memorize the words to the porno movies
This is a new religion to me.”
Pe acest teren incendiat fără discriminare, melodii umezite de fluidele lubrifiante ale emoțiilor, precum „The Golden Age Of Grotesque” sau „Spade”, taie respirația (la propriu, o taie, o ciopârțesc).
„We bend our knees
At the altar of my ego.”
Doar astfel am învățat și eu să îngenunchez. Am încredere colosală în viziunea mea. Mă înclin în fața ei. Iată-mă, pietrificat, în trecut, venerând-o etern.
Un album statuar.
„Ka-boom”!
Vârful cel mai înalt: „Spade”.
