Veridicitatea și organicitatea creațiilor din prima epocă Linkin Park, atât de luate în derâdere, în timp real, de autoproclamații „adevărați” inițiați în violență sonică, au fost irevocabil demonstrate, demult. Chester Bennington a recurs la argumentul suprem, același prin care și Kurt Cobain își desăvârșise sanctificarea, folosindu-și propria putere – doar cu unele diferențe subtile, de nuanță. Orice s-ar crede, Nevermind și Hybrid Theory, glonțul și ștreangul, au modelat în mod similar subteranul emoțional-artistic al celor două decenii consecutive. Liturghia distrugerii laringale izbăvitoare. Între 1994 și 2000 sunt mai puțini ani (oare?) decât între 2017 și 2025, însă ce diferit curge timpul, ghidat de particularitățile geologiei personale și, probabil, colective. Ce unitate de măsură să utilizăm totuși pentru exprimarea comparativă a durerilor fără contur din două intervale distincte?
„Papercut” începe Tăierea. „Something in here’s not right today.” Dincolo de concretețea emoțiilor umane și toată rețeaua lor micotică de rădăcini psihosomatice, dincolo de granularitatea nesfârșită depusă sub qualia, există ceva care nu poate fi tăiat, spart, sfâșiat. Există? Există ceva care să nu poată fi descris doar printr-o senzație taciturnă a inadecvării? „Ceva nu este în regulă” plutește, divin, plin, deasupra particularităților: un ocean greu peste capetele noastre insuficient de plecate; un fruct copt, care ne va perfora țeasta, prăbușindu-se.
Există ceva care nu poate fi spart? Există vreun gât care să nu poată fi rupt? Există ceva care să nu fie un ștreang?
„I can’t wait to see tomorrow” – asimetric, privit din ce unghi?
Un sfert de secol mai târziu (mereu este un sfert de secol mai târziu, cumva), Hybrid Theory rămâne un album apăsător de modern, în mod absolut inexplicabil. Deși metodele și șabloanele sale au fost demult epuizate și lăsate în urmă, scântei și reflexii se desprind în continuare din mașinăria strălucitoare. (Nimic nu a ruginit.) Reflexiile multicolore ale unui CD încă în rotație continuă să se răsfrângă prin noaptea temporală de cauciuc, întinsă între noi și acele momente antice. Rotația planetară a unui CD. Fosilele vii ale speranței iluminate de un viitor rămas în urmă.
Oricum, un album nu este reprezentat numai de ceea ce rămâne în urma lui, ci și de ceea ce se pierde și dispare odată cu el. Când voi putrezi, Hybrid Theory, Infest sau Issues nu vor fi, fărâmițate, printre oasele mele – totuși, ele au alcătuit laptele nutritiv care m-a ridicat din pupă. Niciunul nu conținea filosofia elevată pe care o putem descoperi în alte creații muzicale umane – nu știu, de fapt, dacă au ceva, orice, atemporal în ele – la fel cum nici eu nu am. Mi-aș fi putut însă dezvolta oasele fără ele? Nu. Și nu sunt oasele scheletul existenței umane? Nu sunt definit de oasele mele? Albumele osteologice, strămoșii unor emoții transmutate, transformate în actualitate.
„The pace is too fast
You just won’t last
[…]
You live what you’ve learned.”
Dar știam deja.
„Crawling” este compusă și interpretată de un trup târându-se. Fâșii de piele rămân în urmă, altora. Lepădarea de sine este desăvârșită. Nu știm cine și de ce merge mai departe. „Against my will I stand beside my own reflection”. Nu cumva însă toate acțiunile noastre sunt puse în practică atât pentru satisfacerea, cât și în ciuda voinței proprii? Când ne satisfacem voința, încercăm să remodelăm, poate, experiența, astfel încât să o înzestrăm cu un conținut interpretativ, dincolo de actul de voință în sine. Voința noastră este și în ștreang, în prăpastie, în țeava armei, oriunde în afara razei de acțiune a durerii.
Este nevoie să ne reamintim că nu am plecat niciodată la drum, că suntem doar propria origine și că, în final, vom fi uciși exact de toate aceste elemente ostile printre care și în ciuda cărora ne-am materializat: „I’ve felt this way before.“ Anihilarea ca reamintire. Apartenența ca dispariție.
„If I’m killed by the questions like a cancer
Then I’ll be buried in the silence of the answer by myself.”
Să ne întrebăm, să nu ne răspundem, să spargem. Să spargem.
Nevermind și Hybrid Theory, glonțul și ștreangul, „Smells Like Teen Spirit” și „In the End”. Inexplicabila contagiozitate a unei molime prea puternice pentru a se lăsa formulată până la capăt. Anticiparea și urmările devastării se manifestă simultan: între ele, suntem doar o umbră. Omul este de unică folosință! Doar arta care nu se teme de acest principiu fundamental poate rezista, arta care nu este interesată nici ea să dăinuie. Eternitatea este mereu doar o reacție secundară, adversă, nedorită.
Forța disproporționată capturată de Linkin Park într-un album atât de scurt, simplu și direct poate crea unele viduri de maturitate. Complet irelevant: nu este vorba aici decât de expresionismul furiei. Și nu doar al furiei. Al unei mixturi curgând, precum o lavă, peste rădăcinile unui viitor care nu poate exista: furie, extenuare, exuberanță, spleen, în lume și fără lume, pentru și în ciudă, alienare și grație. Grațiere și carceră. Gravitație fără un obiect care să o genereze. Doar un câmp.
Nu aveam nimic mai bun de spus lumii, în 2002, decât „A Place for My Head”, urlând, scuipând, sâsâind:
„Find another place to feed your greed (stay away from me)
While I find a place to rest.”
Dar astăzi există ceva mai bun de spus? Să vină ștreangul! Să vină ștreangul! Să vină ștreangul!
Cât despre concluzii… Știm exact care este Concluzia: se înalță statuar peste vlăstarele și victimele epocilor. Este exact concluzia formulată, deloc metaforic, în imnul îmbătrânind adolescentin „In the End”. În virtutea semnificației sale, are rost să o mai formulăm, și noi, concret?
Dar cine garantează că finalul și concluzia se sincronizează și sunt compatibile? Nu cumva omul există în spațiul generat în urma defazării celor două?
„I’m one step closer to the edge
And I’m about to break.”
„I’m gonna run away and never say goodbye
I’m gonna run away and never wonder why.”
Nu există artă mai desăvârșită decât criza de nervi, prăbușirea totală, implozia tuturor lumilor. Acasă.
Vârful cel mai înalt: „In the End”.
