Există albume distincte, care se ridică precum vârfurile munților deasupra unei mări uniforme de nori. Doar că, spre deosebire de natură, în muzică, ne confruntăm cu o inversiune permanentă: sub nori, totul este toropit de un soare fără limite, pe când înălțimile de deasupra acestora se mențin întunecate și dense. Sunt convins că și artiștii înțeleg exact magnitudinea evenimentelor în derulare, pe măsură ce sunt revendicate din nimicul premergător astfel de albume înalte – discuri-sisteme de referință, discuri planetare, discuri de pe piscurile cărora se poate zări întunericul senin, fără impurități luminoase. Felt Mountain este un album originar din distincție, din înstrăinare, din sentimentele dure, care nu pot fi ocolite, dar nici penetrate – calculi sufletești. Alison Goldfrapp și Will Gregory, îmbrăcați în halate albe acoperite cu paiete și minuscule picături de sânge, te consultă, te ascultă și apoi îți spun unde să te doară.
Înainte de a se avânta tot mai mult într-un teren electronic care avea să aducă recunoașterea populară, întinsă precum un lan de grâu copt în soarele exagerat de auriu al unei veri scăpate de sub control, cu exact un an înainte de 9/11, izvorul multora dintre ramurile nebuniei de ultimă oră („ultimă oră”, pentru că ar putea fi ultima oră, sau „ultimul răcnet”, pentru că se răcnește), Goldfrapp a lansat acest album, conceput în inima bolnăvicioasă a primordialității. În el, haite de elemente distincte, majoritatea neidentificate, existând în afara taxonomiei, prin agregarea și dezagregarea lor continuă, creează un câmp energetic puternic, care nu face decât să absoarbă și mai multă energie, într-o reacție fără limite. Ne lasă în urmă sub forma unor piei golite de tot ce aveam cândva în interior. După Felt Mountain, rămâi pe jos, întins moale, precum un covor, și cu la fel de multe opțiuni la dispoziție.
„Deer Stop“: gândurile aburinde ale unor spirite nemuritoare, abuzând de opiacee și ceai neîndulcit. Un vis comun pe care l-ar putea cânta, la fel de bine, David Lynch, Erik Satie și Beth Gibbons, toți având câte un membru proaspăt amputat. Se simte în vârfurile degetelor reci oftatul emis de pădure după ce este eliberată de către noapte din strânsoarea zilei autoritare. Nimic din ceea ce se poate petrece în beznă, nu se petrece în lumina soarelui.
„Horse Tears”: o piesă care nu poate fi exprimată mai bine decât imaginea brută a unui cal plângând în hohote. De neconsolat. Nu există consolare în fața unor sentimente neidentificate, mirosind a fân, pe care nu știi cum să le nechezi. Nu lacrimi de cal, ci un cal din lacrimi.
„Night is falling
Mute and cold
My horse is crying.“
În cadrul exploatărilor miniere grele efectuate de artiștii aflați în căutarea comorilor din adâncuri, uneori, două galerii diferite se intersectează, lăsând în urmă un conglomerat diamantat. Confluența dintre Felt Mountain și miraculoasa serie animată Monkey Dust a generat o explozie puternică, expunând un zăcământ nebănuit de intensitate depresiv-satirică.
„Felt Mountain was generally well received by music critics“, ne confirmă Wikipedia, eliberându-ne de tensiunea acumulată după ce am ascultat albumul înainte de a fi primit avizul consultativ al Curții Constituționale a Artei. Ce bucurie! Ce ușurare! Ce legalitate! Vă mulțumim, iubiți critici! Slavă vouă, stele curate!
Abia a început ziua și noaptea se lasă.
