În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 12.07.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
În 2026 am participat la cel de-al cincilea concert Metallica în România, respectiv cel de-al patrulea contact personal cu formația – în 1999, aceasta nu se afla încă în raza mea de acțiune. Un vestigiu din hârtie m-a ajutat să rememorez momentul 2008 (primul contact, chiar în anul lansării Death Magnetic); astăzi, ne îndreptăm către următoarea întâlnire, produsă în anul 2010, în cadrul uriașului festival Sonisphere România – Tuborg Green Fest (prăbușit sub povara propriului gigantism). Am rezumat deja acest concert, tot în cadrul seriei „Vestigii”, cât se poate de grăitor, astfel: „De cele mai multe ori, adevărul este că participi la aceste evenimente doar pentru a le bifa și a evita regretul de a le fi ratat. Exact acesta a fost cazul și pentru mine: am asistat la «The Big Four» (din cadrul căruia rezonam cu 2/4 membri), am revăzut Metallica: bifat!” Avea să mai treacă aproape un deceniu până când ambianța îmi permitea, în sfârșit, să absorb un concert Metallica fiind capabil să mă concentrez asupra concertului Metallica – între timp, România reușise să atingă un nivel de occidentalizare care să-i permită organizarea unui eveniment de amploare, fără ca acesta să reprezinte doar o corvoadă și batjocură la adresa participanților.
Nu pot relua niciodată textele Vechiului Număr Trei fără a judeca și vechile sarcini editoriale, redescoperite în timpul renovării. În primul rând, mă văd nevoit să mă revolt mereu împotriva obtuzității și slăbiciunii mele de altădată – din dorința de a redacta un articol încadrat în arealul normalității, care să fie de interes pentru public, aruncam în toate direcțiile cu procente, poncife, apocrife și șabloane de cea mai joasă speță. În al doilea rând, rememorez cu o combinație de spaimă și nostalgie ritmul inuman de activitate pe care mi-l impuneam – iată-mă, în acest caz, scuzându-mă că am întârziat publicarea cu două săptămâni din cauza unor „probleme de natură medicală” (m-am internat a doua zi după festival și am fost supus apendicectomiei).
În ceea ce privește conținutul muzical, pe lângă „rezumatul” reluat mai sus, lectura „recenziei” consemnate la acel moment mi-a adus aminte că am avut privilegiul de a vedea Slayer în lineup-ul original – ulterior, în 2013, Dave Lombardo părăsea trupa, iar Jeff Hanneman părăsea existența. Tot pe scena Sonisphere România – Tuborg Green Fest aveam să asist și la o reprezentație impresionantă Alice in Chains, în cea de-a treia și ultima zi a festivalului, despre care ne vom reaminti într-un episod viitor din seria – comemorativă – „No.3 Legacy”.
Notă: din cauza unor probleme de natură medicală cu care autorul s-a confruntat imediat după festival, acest articol nu a putut fi redactat și publicat în timp util. Ne cerem scuze pentru întârziere și vă invităm ca, înainte de a-l citi, să vă transpuneți cu două săptămâni în urmă.
Ne trezim, încet, la viață, după un weekend în care am fost rupți de orice realitate și am stat față în față cu nume imense. Sonisphere România a fost un eveniment colosal, unic, care va rămâne în memoria colectivă pe termen lung. Cine a reușit să facă slalom printre grătare cu mici și „rockeri“ beți puși pe „scandal“ a văzut și auzit exact ce trebuia. Fiind în România, firește, au existat și numeroase minusuri organizatorice – de la numărul prea mic de toalete, la sonorizarea proastă și foarte proastă de care au „beneficiat“ unele trupe sau defectuoasa gestionare a spațiului. Nimic nu a putut diminua însă strălucirea unui eveniment care a lovit Bucureștiul cu forța unui meteorit – și a venit din regiuni la fel de îndepărtate.
Ziua a doua – în jurul orei 15:15, cozile de la intrare erau deja uriașe. Concertul Vița de Vie se derula în fundal, reprezentând pentru mulțimea blocată între garduri un fel de coloană sonoră pentru pătrunderea în perimetrul dedicat festivalului. Accesul greoi în incintă a determinat ca destul de puțină lume să fie prezentă și atentă la show-ul oferit de Adi Despot & co. – îmi imaginez totuși că aceștia din urmă au fost destul de satisfăcuți, măcar pentru faptul că pe aceeași scenă urma să urce, peste numai câteva ore, Metallica. Setlist-ul ales a inclus cele mai cunoscute piese ale trupei și câteva track-uri de pe cel mai recent efort discografic, Fetish, care au răsunat cu sclipiri post-grunge printre betoanele deocamdată reci din interiorul Romexpo.
Nori grei au plutit toată seara deasupra complexului, însă nicio picătură de ploaie nu s-a îndurat să strice (din nou, precum a fost cazul în 2008) show-ul Metallica, cel care staționa permanent în mintea tuturor – chiar și în timp ce legendarii soldați ai genului thrash metal, Anthrax, puneau prima cărămidă la baza monumentalei catedrale sonore ce avea să fie construită de „The Big Four”.
Cu un volum parcă prea încet comparativ cu agitația de pe scenă, Anthrax a părut să fie pe placul a 99% dintre cei prezenți, fără a evada însă nicio clipă din statutul de „opening band”. Atmosfera era deocamdată în construcție; încă se putea respira și încă exista spațiu disponibil pentru mișcare. „Indians“, „Caught in a Mosh“, „Madhouse“, „I Am the Law“, „Metal Thrashing Mad“ sau „Antisocial“ au fost veritabile vestigii arheologice, iar Joey Belladonna & co., cu aproape trei decenii de activitate neîntreruptă la activ, au avut o atitudine deschisă și… (parcă prea) prietenoasă.
Playlist:
- „Caught in a Mosh“
- „Got the Time“ (Joe Jackson cover)
- „Madhouse“
- „Be All, End All“
- „Antisocial“ (Trust cover)
- „Indians“
- „Medusa“
- „Metal Thrashing Mad“
- „I Am the Law“.
Megadeth cred că a fost, pentru cei mai mulți, deziluzia serii. Fie că ești fan sau nu, formația condusă de Dave Mustaine reprezintă o forță la nivel mondial în lumea thrash metalului și, după ce Anthrax a dat totul pe scenă, publicul se aștepta la o creștere graduală în intensitate, odată cu înaintarea în seară și apropierea de Metallica. Muzicienii din Megadeth au părut însă mai degrabă plictisiți, monotoni și nu au reușit să se ridice nici măcar la 50% din nivelul așteptărilor. Mulțimea deja se densificase atât la golden circle, cât și la normal circle și se circula din ce în ce mai anevoios în incinta festivalului.
În ciuda atmosferei destul de anoste de pe scenă, publicul nu a fost deloc inert, reacționând cu entuziasm fizic. Deși aglomerația devenise deja sufocantă, atmosfera generală era una pozitivă, alimentată de senzația de eveniment uriaș la care indivizii prezenți în interiorul Romexpo aveau privilegiul să asiste. Cât despre raportul dintre atitudinea Megadeth și cea a fanilor, acesta a fost unul simplu de înțeles: de o parte, aveam o trupă care face același lucru de douăzeci și cinci de ani, iar de cealaltă parte, fani care așteaptă ocazia de a vedea trupa respectivă live de (până la) douăzeci și cinci de ani.
Playlist:
- „Holy Wars… the Punishment Due”
- „Hangar 18”
- „Headcrusher”
- „In My Darkest Hour”
- „Skin O’ My Teeth”
- „A Tout le Monde”
- „Hook in Mouth”
- „Trust”
- „Sweating Bullets”
- „Symphony Of Destruction”
- „Peace Sells”
- „She-Wolf”.
În public continuă mișcările greoaie. Orice deplasare devine aproape imposibilă, iar dacă te afli într-o poziție care permite o vizibilitate bună asupra scenei, setea sau alte nevoi fiziologice sunt echivalente cu sinuciderea. Mulțimea a căpătat un caracter acvatic; valuri, valuri, tot înaintează din spate cătră scenă – te trezești deseori că îți pierzi echilibrul, fără să știi exact de ce. Este momentul în care Slayer își face apariția pe scenă și începe imediat cu „World Painted Blood“. Greu, încins, inuman. În luminile roșii, Slayer se dilată și astupă rămășițele de soare. Muzica este atât de intensă încât capătă proprietăți aproape solide, brăzdând aerul asemenea unor gloanțe.
Wikipedia: „A heavy metal is a member of an ill-defined subset of elements that exhibit metallic properties, which would mainly include the transition metals, some metalloids, lanthanides, and actinides. Many different definitions have been proposed – some based on density, some on atomic number or atomic weight, and some on chemical properties or toxicity.” (Pagina de Wikipedia la care mă refer a fost, de-a lungul anilor, editată, și textul citat nu mai există acum în această formă – n.a.) Greșit. Singura definiție valabilă pentru heavy metal este, în acest moment, Slayer. Muzicienii sunt la fel de răi precum ni i-am închipuit; par niște figuri mitologice prin forța emanată și atitudinea incredibil de introvertită în comparație cu „standardele”. Prin propria prezență, Slayer curbează realitatea și ne arată pe viu autopsia cadavrului umanității, pe care îl pângăresc de aproape trei decenii.
Sunetul este unul la fel de direct ca un pumnal înfipt în creier. Piesele răsună de-a lungul Romexpo, se frâng în aer și se prăbușesc peste public, cu miros de cenușă. La normal circle se inițiază un mosh pit turbat, care creează o gaură în public, cei care nu doresc să participe împingându-se cu disperare în mulțime. Mosh pit-ul degenerează; apar violențe și sânge. Se aplică un pumn în figură, acuzația fiind că inculpatul… s-a „băgat în fața“ agresorului. În scurt timp își face apariția un agent BGS de dimensiuni impresionante, care intră în mulțime. Încearcă să se impună, dar, sub efectele analgezice date de Slayer, fanii dansează ca niște draci în jurul intrusului, care până la urmă renunță și se evaporă în văzduh.
Playlistul a fost unul variat: creații recente („World Painted Blood“, „Hate Worldwide“, „Jihad“), piese „medii“ („Chemical Warfare“, „Mandatory Suicide“, „Disciple“), creații clasice care au schimbat cursul muzicii heavy metal („Raining Blood“, „Angel of Death“, „South of Heaven“, „Seasons in the Abyss“). În mod surprinzător (pentru mine, cel puțin), „Angel of Death“ nu a fost păstrată pentru final, plasarea ei în mijlocul playlistului reprezentând un climax precoce. Intro-urile pieselor „Seasons in the Abyss“ și „South of Heaven“ au fost printre cele mai tulburătoare momente sonore trăite vreodată de publicul din România. După „ploaia de sânge“ (raining blood – ce imagine!), zeitățile oculte Tom Araya (foarte static, probabil din cauza problemelor medicale recente, dar impecabil la microfon), Jeff Hanneman, Kerry King (cu postura sa impozantă dominând ecranele de lângă scenă) și Dave Lombardo (un toboșar incredibil, al cărui titlu de „the godfather of double bass“ a fost resimțit de asistență direct în mușchi), s-au retras, lăsând publicul cu ochii mari și cu nivelul endorfinei aproape de nebunie.
Playlist:
- „World Painted Blood“
- „Jihad“
- „War Ensemble“
- „Hate Worldwide“
- „Seasons in the Abyss“
- „Angel of Death“
- „Beauty Through Order“
- „Disciple“
- „Mandatory Suicide“
- „Chemical Warfare“
- „South of Heaven“
- „Raining Blood“.
Tensiunea crește deja vertical, odată cu apropierea de Metallica. Este acum complet imposibil să te mai miști, densitatea publicului fiind atât de mare încât ai noroc dacă reușești să stai drept și cu ambele picioare pe pământ. Fumătorii abia au unde să își arunce țigările. Claustrofobie, agorafobie, atacuri de panică – toate dau târcoale la marginea psihicului, asemenea unor rechini. De la normal circle nu se vede aproape nimic.
Metallica a reprezentat de mult timp un nume cu o rezonanță deosebită în România. Lansarea discului supranumit The Black Album, în 1991, nu a trecut neobservată de tinerii români, prinși într-un mediu social fragil, ostil și încă sever avariat de șocurile din Decembrie 1989. Concertul din 1999 a reprezentat un moment esențial pentru scena muzicală locală și a fost clasificat în arhivele memoriei cu un puternic iz de nostalgie. În 2008, situația era deja radical diferită, dar interesul nu scăzuse deloc. În 2010, la cea de-a treia venire, Metallica a îmbătrânit vizibil și, deja, orice live de-al lor trebuie savurat, contemplat inclusiv prin prisma trecutului și mai ales a viitorului. Metallica scârțâie – membrii săi vor deveni, cândva curând, fosile. Am avut norocul să îi revedem în viață și vii, poate pentru ultima dată.
După o așteptare torturantă (la propriu) de aproximativ o oră, show-ul a început. Este greu să-ți spui că totul este real, mai ales dacă te afli la distanță mare de scenă – pare, mai degrabă, o experiență indirectă, de tip DVD. Membrii Metallica sunt energici, comunică mult cu publicul și reușesc să dea impresia că se simt într-adevăr bine, fără ca totul să pară un teatru de dragul spectacolului. Hetfield calcă strâmb – clasicul „come on, Budapest!“ –, dar publicul extaziat aproape că nu observă. Mulțimea este statică – nu există nicio posibilitate de mișcare din cauza aglomerației extreme, dar este pe aceeași lungime de undă cu scena. Hetfield a promis în anul 2008 că Metallica va reveni – și a făcut-o.
Cine și-ar fi închipuit în 1983 că Metallica va avea show-uri grandioase, cu artificii și efecte pirotehnice? Nivelul la care a ajuns această… formație (deja termenul devine impropriu) este unul aproape incontrolabil și, în multe rânduri, Metallica se clatină pe marginea graniței dintre valoarea artistică incontestabilă a creațiilor muzicale proprii și un vedetism de tip hollywoodian, care frizează penibilul. Totuși, live, americanii sunt autentici, sinceri și reușesc să întrețină mulțimea, fără a permite nicio clipă de absență a concentrării asupra scenei. Deși nu poți să nu le privești măcar puțin îndoielnic, flăcările din coregrafie au punctat bine tensiunea pieselor, explozia sonoră fiind dublată, astfel, de una… fizică. Mai mult, căldura acestora s-a simțit adânc în public, aducându-ne aminte că nu suntem în fața calculatorului.
Metallica a avut și câteva surprize mai mult decât plăcute pentru cei care cunosc în detaliu discografia trupei. „Disposable Heroes“ și „Fight Fire With Fire“ au fost introduse neașteptat în playlist, de obicei fiind preferate „Ride the Lightning“, „The Four Horsemen“ și „Blackened“. Dacă ar fi să-l împărțim pe albume, playlistul prezentat de Metallica la cea de-a treia prezență în București ar arăta astfel:
- Kill’em All (1983) – două piese
- Ride the Lightning (1984) – patru piese
- Master of Puppets (1986) – trei piese
- …And Justice for All (1988) – o piesă
- Metallica (1991) – trei piese
- Load (1996) – nicio piesă
- Reload (1997) – o piesă
- Garage Inc. (1998) – o piesă
- St. Anger (2001) – nicio piesă
- Death Magnetic (2008) – trei piese.
În total, am fost serviți cu mai bine de două ore de Metallica. Load și St. Anger au fost singurele albume peste care s-a trecut complet atunci când a fost alcătuit playlistul. De altfel, cele două reprezintă, probabil, cele mai mari surprize discografice făcute vreodată fanilor. Dacă Load a șocat la momentul apariției prin lipsa oricăror elemente thrash metal și abordarea aproape alternativă, St. Anger a fost la fel de criticat pentru producția sa „primitivă”, sound-ul tobei premier a lui Lars Ulrich și absența completă a solourilor de chitară.
Nu este tolerat niciun moment de relaxare. Piesele de pe Death Magnetic sunt primite foarte bine, sunând cel mai heavy din întregul playlist – publicul este la curent cu evoluția trupei. Lipsește, parcă, „The Day That Never Comes”, difuzată în repetate rânduri pe ecranele de lângă scenă, între show-urile oferite de Anthrax, Megadeth și Slayer. „Disposable Heroes” stârnește și ea un vuiet, iar mulțimea îl îngână pe Hetfield:
„Back to the front,
You will do what I say, when I say,
Back to the front,
You will die when I say, you must die,
Back to the front,
You coward,
You servant,
You blindman.“
„One“ și „Enter Sandman“ sunt intensificate de efectele scenice, iar „Welcome Home (Sanitarium)“ și inevitabila „Nothing Else Matters“ sunt primite în mod isteric de public. „Fade To Black“ beneficiază, de asemenea, de o interpretare plină de conținut. Hetfield este ușor pueril, dar simpatic – își confecționează dinți de vampir din două pene de chitară, aducând aminte de „simbolul“ României… Dracula. Bisul sosește, firește; fanii sunt nevoiți să își pună la încercare corzile vocale, iar „Seek And Destroy“ încheie show-ul, la fel ca și în 2008. Formația vine pe marginea scenei și aruncă pene și bețe de tobe fanilor, iar mulțimea este atât de extaziată încât oferă un moment comic – suntem siguri însă că Hetfield a priceput mesajul corect.
Hetfield: „Am I the only one who thinks Metallica should come back soon?“
Romexpo: „Yeaaaaaaaaaah!“ (sic!)
Playlist:
- „Creeping Death“
- „For Whom The Bell Tolls“
- „Fuel“
- „Disposable Heroes“
- „Fade To Black“
- „That Was Just Your Life“
- „Cyanide“
- „Sad But True“
- „Welcome Home (Sanitarium)“
- „All Nightmare Long“
- „One“
- „Master Of Puppets“
- „Fight Fire With Fire“
- „Nothing Else Matters“
- „Enter Sandman“
- „Stone Cold Crazy“ (Queen cover)
- „Hit The Lights“
- „Seek & Destroy“.
S-a terminat. Cu oasele grele și mintea goală, te întorci printre oameni, îți reiei locul în timp iar concertul devine pe loc „istorie“. Fantomele în negru care se retrag de la Sonisphere bântuie prin Herăstrăul nocturn, în drum spre casă. Indivizi care cu numai câteva zeci de minute în urmă împărtășeau același plan spațial și mental au devenit acum, din nou, străini. Mâine, revenim la Romexpo, pentru o nouă încercare de a sfida realitatea cotidiană.
