În cadrul secțiunii „No.3 Legacy”, reluăm articole selecționate de pe vechiul site Numărul Trei (2008-2016), pe care le considerăm încă relevante.
Versiunea originală a acestui text a fost publicată pe 13.07.2010; varianta republicată aici include câteva corecturi, tăieri și reformulări.
Am rememorat deja a doua zi a acestui eveniment, adică prima (nu am participat la prima zi, deci prima zi nu a existat?) – zi în care am bifat reprezentația oferită de așa-numitul «The Big Four» al thrash metalului și am imitat, pe cât posibil, maimuțărelile scriitoricești ale proverbialului „jurnalist muzical” respectabil. M-am debarasat, din fericire, de asemenea apucături, pe parcurs, iar astăzi îmi permit chiar să scriu numai și numai despre interferențele undelor care pătrund prin fantele minții mele. M-am debarasat, totodată, și de apendice – preludiul apendicectomiei mele a fost definitivat odată cu ziua a treia de Sonisphere. Pe măsură ce căutam ieșirea din deloc ospitalierul câmp de beton numit Romexpo, cu Rammstein încă răsunând și răsuflând în spate, deja aveam blocul operator în suflet.
Dacă din a doua zi, adică din prima zi, nu am rămas decât cu prezența seacă la eveniment, această a treia zi, adică a doua, a fost consemnată în arhivele memoriei personale mai ales datorită remarcabilei experiențe de a fi față în față cu Alice in Chains – și spate în spate cu Rammstein. După concertul primilor, pur și simplu am simțit că trebuie să mă retrag, oricât de spectaculoși ar fi fost germanii care incendiau noaptea (și cu care urma să am un alt contact, nu tocmai fericit, trei ani mai târziu). Mă bucur că mi-am oferit cadoul de a păstra un suvenir de la acest concert: textul de mai jos.
Notă: din cauza unor probleme de natură medicală cu care autorul s-a confruntat imediat după festival, acest articol nu a putut fi redactat și publicat în timp util. Ne cerem scuze pentru întârziere și vă invităm ca, înainte de a-l citi, să vă transpuneți cu două săptămâni în urmă.
După o noapte agitată, am revenit cu conștiinciozitate la Romexpo pentru ultima zi de Sonisphere. Având în minte haosul creat cu o zi în urmă, am ajuns la fața locului ceva mai devreme – nu puteam rata apogeul carierei de peste zece ani a celor de la Luna Amară: prezența pe aceeași scenă cu Alice in Chains și Rammstein. În jurul orei 14:00, cozile deja existau, dar erau anemice, iar atmosfera era lipsită de tensiunea zilei precedente.
Pe 1 iulie 2010, site-ul Wulffmorgenthaler publica un single-panel comic foarte potrivit pentru a descrie noțiunea bizară de „festival“. Acesta poate fi vizualizat aici, iar textul său este următorul:
„At this year’s music festival, we have skipped the music all together – and not a single person has noticed yet!”
Este foarte greu să-ți păstrezi interesul treaz în contextul unui festival de anvergură, oricât de bine intenționat ai fi. Aglomerația, zgomotul, oboseala, toate extinse iritant, atât în plan spațial, cât și temporal, diminuează puterea muzicii – există circumstanțe atenuante. Însă mulți dintre cei prezenți, în loc să privească măcar scena, aleg să „bea o bere“ eternă sau eșuează în cozi interminabile pentru a-și procura de-ale gurii; apoi, când capetele de afiș urcă pe scenă, se înghesuie cu mișcări bovine cât mai în față… pentru a nu primi absență nemotivată? Centrul de interes deviază – de la „muzică“ la „socializare“.
Luna Amară a început să cânte la 15:30, oră la care cea mai mare parte din zona Golden Circle era goală, în timp ce la Normal Circle oamenii erau dispersați și plictisiți. Soarele, care în ziua precedentă fusese absent, contribuia și el la starea de acalmie, care, de altfel, a predominat în această ultimă zi de Sonisphere.
Tranziția de la peisajul underground la un asemenea eveniment „major” creează o stare interesantă a lucrurilor. Prin mulțime pot fi detectate, din când în când, fețe familiare de la concertele de club Luna Amară. Membrii trupei par și ei mici, mici, pierduți în masa de oameni. Venim cu toții dintr-o altă lume. Urletul lui Mihnea Blidariu din timpul probelor de sunet zgârie asfaltul din incinta Romexpo, făcând să vibreze orice lucru care îi stă în cale și unind într-un plan invizibil toți acești urmăritori fideli ai trupei, dizolvați, acum, în mulțime. Străinii rătăciți printre oameni se simt ca acasă – începe Luna Amară.
A fost un concert scurt, compus numai din piese electrice și, cu excepția „Bathtub Glory“, care s-a încadrat însă perfect în peisaj, binecunoscute de public. Selecția compozițiilor a fost una inspirată, simțindu-se, în respectivul context, nevoia de greutate și dinamism – sunetele acustice ar fi adormit, probabil, și mai mult publicul. Așa, Luna Amară și-a arătat colții și, deși nu a existat foarte multă mișcare pe scenă și în fața ei, încordarea la nivel sonor a atins nivelul optim.
Singurul minus al show-ului a fost reprezentat de problemele tehnice persistente cu care s-a confruntat Mihnea Ferezan, a cărui chitară nu s-a auzit sau s-a auzit prea încet în cea mai mare parte a concertului. Membrii echipajului tehnic prezenți pe scenă nu au părut să ajute prea mult la remedierea problemei; oricum, în ansamblu, acest mic incident nu a redus vizibil calitatea concertului oferit de clujeni. Foarte bine, puternic, tăios, s-au auzit, în schimb, cele două voci, urletele lui Nick de pe „Bathtub Glory“ și „Happiness Provider” răscolind praful și mințile – iar Mihnea Blidariu, cu „ciocul“ caracteristic, aplecat asupra microfonului și radiind forță din toți atomii, a părut un semizeu rebel. Dacă cel mai intens concert reușit vreodată de Luna Amară rămâne, probabil, Stufstock 2004, cel mai important devine, indiscutabil, începând cu această lună, Sonisphere Festival.
Playlist:
- „Gri dorian“
- „Somn“
- „În cercuri“
- „Oraș“
- „Dizident“
- „Bathtub Glory“
- „Happiness Provider“
- „Loc lipsă“.
Doar opt piese a avut, din păcate, timp Luna Amară să ne prezinte, părăsind scena când de abia începusem să ne încălzim – la fel, probabil, și formația, obișnuită, în ultima vreme, mai degrabă cu concerte de două ore. Rândurile și pâlcurile de oameni se îngroașă vizibil, deși participarea este departe de pelerinajul de la «The Big Four».
A urcat în scurt timp pe scenă Anathema, o formație care beneficiază de un fanbase considerabil în România. Au existat chiar câteva cazuri de isterie à la Michael Jackson în publicul de la Normal Circle, privite îndoielnic de statuile BGS, privite la rândul lor îndoielnic de câteva mii de oameni. Introvertiți, introspectivi și atmosferici, muzicienii din Anathema au lovit încet și progresiv, lăsând rareori să răsune ușoare reminiscențe death/doom și gothic metal din trecutul îndepărtat. În rest, muzică de cameră, idei crepusculare, denaturate și subțiate de locul deschis și lumina soarelui.
Concertul a început cu un vast și cerebral cover dupa „Kashmir“-ul celor de la Led Zeppelin, care i-a făcut să ridice ochii din pahare, măcar pentru o vreme, și pe cei veniți doar pentru Rammstein (o categorie predominantă). Au urmat piese de pe albumele Alternative 4 (1998), Judgement (1999) și A Natural Disaster (2003). Surprinzător, nimic de pe cea mai recentă realizare a trupei We’re Here Because We’re Here (2010), și, mai puțin surprinzător, nimic de pe primele trei albume, la al căror sound Anathema a renunțat demult.
Playlist:
- „Kashmir“ (Led Zeppelin cover)
- „Deep“
- „Closer“
- „Lost Control“
- „Empty“
- „A Natural Disaster“
- „Fragile Dreams“.
Stone Sour a fost surpriza plăcută a zilei. Trupa a fost foarte bine primită, deși Golden Circle era în continuare pe jumătate gol, numeroși oameni cântând versurile pieselor și reacționând pozitiv după fiecare piesă. Probabil că implicarea în proiect a celor doi membri Slipknot, Corey Taylor și Jim Root, a influențat decisiv acest aspect. Și membrii trupei au răspuns în aceeași manieră, Corey Taylor numind concertul unul „memorabil“ și promițând o revenire în România.
Pentru cineva care nu cunoaște exact Stone Sour, așteptările s-ar îndrepta către o muzică mai lejeră, eventual în mare parte acustică, având în minte epuizantul hit „Through Glass“ și presupunând că acesta este „proiectul soft“ al solistului Slipknot. Situația este însă foarte diferită, Stone Sour păstrându-și esența heavy, în ciuda unor influențe de suprafață din zonele alternative și post-grunge. În ceea ce privește setlist-ul, formația s-a concentrat asupra albumului Come What(ever) May (șase piese), prezentând și patru compoziții de pe viitorul album, Audio Secrecy, care va fi lansat pe 7 septembrie. De pe debutul discografic din 2002, Stone Sour, nu a supraviețuit decât o singură piesă, „Get Inside”.
Playlist:
- „Mission Statement“
- „Reborn“
- „Made Of Scars“
- „The Bitter End“
- „Your God“
- „Through Glass“
- „Digital“
- „Get Inside“
- „Hell & Consequences“
- „30/30-150“.
Alice in Chains a atins perfecțiunea și a oferit unul dintre cele mai bune show-uri văzute vreodată de publicul din România. Profesionalismul, simplitatea, deschiderea și plăcerea sinceră cu care s-a cântat, reprezentația reușită până la cele mai mici detalii, toate au contribuit la un eveniment al cărui singur regret rămâne publicul nedemn de un asemenea deliciu sonor. Acesta, în afară de câteva grupuri izolate din primele rânduri, a reacționat fad și inconsistent, deși avea în față o legendă a muzicii mondiale, care venea direct din Seattle, direct din istorie, la București.
După problemele de sonorizare pe care le-au avut Luna Amară și Anathema (volum insuficient), Alice in Chains ne-a cântat, parcă, nu de pe scenă, ci direct din creier. Sunetul nu a avut niciun fel de impurități, transmițând cu precizie sobrietatea și tensiunea nervoasă de pe scenă. Vocile s-au împletit uluitor, sunând exact ca pe orice album al formației, fără vreo oscilație nedorită sau ezitare. Plan, perfect, întins la maximum, neted, fără asperități, totul a curs liniștitor peste terminațiile nervoase ale ascultătorilor.
Când a început să circule vestea că Alice in Chains va coopta un nou solist, emoțiile au fost direct proporționale cu importanța anunțului. O formație-cult risca, iată, să dărâme toată personalitatea acumulată de-a lungul anilor; deja se făceau comparațiile: o Nirvana fără Cobain. Nu erau lăsate deoparte nici implicațiile financiare, un element de bază în cele mai multe astfel de reveniri neașteptate pe scenă. William DuVall a mers mai departe, tăcut, retras, fără a atenta la statutul lui Staley, iar rezultatul a fost unul la care puțini, cred, se așteptau: un Black Gives Way to Blue care rivalizează calitativ cu oricare dintre albumele clasice al trupei.
Sincer, am uitat complet că pe scenă nu este Layne Staley; nu m-am gândit niciun moment la prăbușitul monument al deznădejdii. DuVall a fost omniprezent, a redat piesele vechi de parcă ar cânta de douăzeci de ani alături de trupă, a comunicat cu fanii și a fost un frontman ideal, gestionând reacțiile și gesturile externe astfel încât acestea să nu invadeze și să denatureze trăirile interne.
Unii dintre noi, cei din public, am fost bucuroși ca niște copii să-i vedem pe cei care ne-au scos din adolescență. L-am urmărit pe Jerry Cantrell uitând să mai respirăm. Este puțin mai bătrân, dar are același păr, rămâne la fel de retras și concentrat pe scenă, iar solourile sale par calculate la nivel microscopic. A avut și o scurtă intervenție la microfon între piese, salutând fanii români și spunând că este o plăcere să cânte, în sfârșit, aici. Vocea sa este atât de calmantă, încât pare cea a unui prieten vechi – până la urmă, ne cunoaștem atât de bine, împărțim aceleași viziuni și ne-am aflat în aceleași prăpăstii mentale. Îți vine să te duci să-i îmbrățișezi pe toți patru și să le mulțumești că sunt oameni ca tine.
Playlistul a început ideal, cu primele track-uri de pe Biblia depresiei, Dirt, cu un „Them Bones“ care a accelerat toate procesele fiziologice.
„Aaaaaaa!
Aaaaaaa!
Aaaaaaa!
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!“
Proaspăta bijuterie „Check My Brain“ și „Acid Bubble“, cu rupturile sale schizofrenice, au fost momentele principale din seară. În timpul „Angry Chair“ și „Would?“, realitatea zăcea deja doborâtă pe asfalt, valorând la fel de mult ca paharele de plastic abandonate și deformate. Show-ul s-a încheiat după un „Rooster“ în care publicul s-a chinuit din răsputeri să cânte alături de trupă, reușind însă doar vag să atingă notele imposibile propuse de DuVall, deși bunăvoință, măcar acum, a existat. „Rooster“. La București. Alice in Chains. Incredibil.
Împărțirea pieselor pe albume a fost următoarea:
- Facelift (1990) – trei piese;
- Dirt (1992) – șase piese;
- Alice in Chains (1995) – o piesă;
- Black Gives Way to Blue (2009) – trei piese.
No.3 efectuează pentru prima și, probabil, ultima dată o asemenea declarație: Alice in Chains @Sonisphere Festival a fost cel mai bun concert la care am participat vreodată. Un show numai bun să mori (am căutat în zadar eventuale mosh pit-uri în public), un show care s-a intersectat cu câmpul nostru de percepție precum o cometă – a venit de departe și departe se duce, însă și-a lăsat o parte din conținut, în formă incandescentă, asupra memoriei.
Playlist:
- „Them Bones“
- „Dam That River“
- „Rain When I Die“
- „Check My Brain“
- „It Ain’t Like That“
- „We Die Young“
- „Acid Bubble“
- „Lessons Learned“
- „Angry Chair“
- „Man in the Box“
- „Again“
- „Would?“
- „Rooster“.
Stors de conținut, rămas fără ideile și percepțiile dezertate, mă retrag înspre regiunile din spatele Romexpo, convins că nu poate exista ceva mai bun de atât. Nu există spațiu în lumea umană pentru ceva mai bun. Mușchii se destind în sfârșit, după o criză de adrenalină vecină cu nebunia. Ca după orice moment de extaz, gustul amărui vine de la sine. Oamenii își văd în continuare de ale lor, se mișcă, merg, respiră.
S-a lăsat deja noaptea. Rammstein a așteptat lăsarea întunericului sau soarele a fugit de fioroșii germani? Discutabil. Mulțimea s-a concentrat în sectoarele din față, scena exercitând o atracție parcă gravitațională. Prima notă care se aude dinspre scenă este primită cu rumoare. Începe.
Despre show-ul prezentat live de Rammstein nu este nevoie să mai spunem nimic. Luați orice clip de pe YouTube, înmulțiți efectul produs asupra retinei cu 100 și veți înțelege, aproximativ, ce dezlănțuire de forțe, ce furtună vizuală îi acompaniază pe nemți pe scenă. Rammstein este o forță a naturii, o entitate independentă, care transcende scopurile și impactul muzicii. Emană putere și precizie, direcționând un flux aproape magnetic asupra fanilor hipnotizați.
Muzica reprezintă 50% din Rammstein. Restul este spectacol vizual. Aceste cincizeci de procente nu taie însă nimic din meritul sonor, ci, din contră, cresc randamentul formației până la un raport supraunitar. Scufundați sub elementele decorative gigantice, cu nuanțe industriale, aruncând deopotrivă flăcări și sunete mecanizate, membrii Rammstein par roboți aflați dincolo de morală și durere, mesageri ai unui viitor sumbru. Fără a instiga vreodată la violență, Rammstein creează, prin postura impozantă, mirajul puterii, superiorității, tăriei și lipsei de puncte vulnerabile. Un individ din public a rezumat excelent show-ul Rammstein, printr-o exclamație spontană: „Pe scena aceea este iadul.“
Playlistul a fost unul axat pe cel mai recent album al trupei, Liebe Ist Fur Alle Da, apărut în octombrie 2009. Pe lângă piesele de pe acesta, care au constituit nucleul central, au fost presărate și câteva dintre cele mai cunoscute creații Rammstein, fără de care un concert live nu și-ar putea atinge punctul maxim.
Analiza setlist-ului arată astfel:
- Herzeleid (1995) – o piesă;
- Sehnsucht (1997) – o piesă;
- Mutter (2001) – patru piese;
- Reise, Reise (2004) – o piesă;
- Rosenrot (2005) – o piesă;
- Liebe Ist Fur Alle Da (2009) – opt piese.
Playlist:
- „Rammlied“
- „B********“
- „Weidmanns Heil“
- „Keine Lust“
- „Feuer Frei“
- „Wiener Blut“
- „Fruhling In Paris“
- „Ich Tu Dir Weh“
- „Du Riechst So Gut“
- „Benzin“
- „Links 2 3 4“
- „Du Hast“
- „Pussy“
- „Sonne“
- „Haifisch“
- „Ich Will“.
Nu mai avem ce cortină să tragem peste Sonisphere – a ars. Metallica, Slayer, Alice in Chains, Rammstein și ceilalți își continuă traiectoria, iar noi și România ne îndreptăm către ale noastre orizonturi palide. Universul este în expansiune, totuși.
