De fiecare dată când aleg – sau, mai bine zis, sunt determinat de propria impulsivitate obsesivă – să mai scriu despre unul dintre marile albume care mi-au dictat ritmul existenței, simt suflul amenințării iminente de a rămâne fără astfel de materiale. (Nu sunt în control asupra tematicii textelor mele. Acum, ar trebui să aștern idei despre cel mai recent concert care m-a asasinat, The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble live @Dark Bombastic Evening – dar iată că bătrânul Death Magnetic a bătut deodată la ușa minții mele – ba nu, a spart-o.) Pentru că, desigur, odată cu încetinirea ritmului de asimilare a lumii și extincția treptată mai întâi a vieții sentimentale, apoi a celei intelectuale, apoi a vieții, pur și simplu, frecvența cu care albumele devin cărți sacre scade exponențial. (Procesul de sanctificare nu încetează însă integral – de exemplu, Messa.)
Nu încerc să rezolv disfuncționalitățile identității mele, pentru că sunt parte din identitatea mea, așa că îmi permit să așez alături, pe soclul artistic pe care îl înconjor în genunchi, nume ridicol de cunoscute precum Metallica și multiple acte avangardiste, sau obscure, sau extreme. Totuși, din panteonul vechiului „rock clasic“, Metallica mi-a părut întotdeauna că ascunde adâncimi care nu sunt surprinse deloc de stratul exterior de vopsea, de pojghița reflectorizantă. Există, dincolo de mașinăria de imprimat bancnote și entertainment, o vigoare înspăimântătoare a disperării și furiei existențiale, în care (îmi voi acorda dreptul de a-mi permite să cred că) masele nu sunt fluente. Din această cauză, pe lângă alinierea calendaristică specifică (liceu, cameră de tortură a tinereții mele, din care am ieșit la mult timp după ce am ieșit), am fost cel mai apropiat de Metallica anilor 2003-2011, când formația mi-a părut că a permis acestei laturi sobre și dense să preia complet controlul. St. Anger și Death Magnetic reprezintă tratate psihologice care oferă viziuni exhaustive asupra furiei, respectiv atracției față de moarte, pe care uneori le confund, efectiv, cu cele personale. Acestea nu sunt albume conceptuale, ci concepte pure – de la învelișurile fizice ale discurilor, tablouri pictate direct în culorile sângelui cerebral, până la ultima metaforă, ele ajung exact în nucleul sentimentelor țintite. (Lulu închide cercul interior al superbei nebunii elevate cu un concept simultan mai concret și mai greu de imobilizat.)
Death Magnetic este un album în formă de sicriu – la propriu, la figurat. Muzica lichidă nu știe ce altceva să facă decât să urmeze și să umple această ștanță funebră pe care nevroticul James Hetfield i-a așezat-o în față, fără alte indicii. În această ambianță postumă, patternuri muzicale care au mai fost văzute dau naștere unei creații nemaivăzute.
Death Magnetic sună atât de mult a moarte încât pare a fi cântat chiar din intimitatea întoarsă pe dos a sicriului (un sicriu coborât excesiv, până atinge nucleul lichefiat de fier și nichel al planetei), însă, în mod bizar, fără a recurge la tratamentele emoționale purgative specifice. Nu există acea apăsare obișnuită a morții sub formă muzicală, cu asfixierile vaste, cu câmpiile de disonanțe și giulgiurile sale. Poate că lovitura fatală este cu atât mai puternică tocmai pentru că are proprietăți naturale, distribuită fiind în toate elementele înconjurătoare.
Moartea știe să scrie poezie – este inegalabilă. Iar Hetfield îi permite să stăpânească stiloul fără cerneală și să scrie oricum.
Moartea începe, cum altfel, cu pulsul. „That Was Just Your Life“ lovește în temeliile tuturor temerilor imaginabile provenite din existența umană – și parcă îi simți răsuflarea din spatele paginii goale pe care te așteptai să-ți consemnezi viața.
„Like a poison that I swallow, but I want the world to die.“
Știi foarte bine de ce suntem astăzi aici.
„Death, contagious deity.“
Pentru că marcajele drumului vieții au dispărut demult. Pentru că respiri fără aer. „The End of the Line“ este o descriere pasivă, o furie senină, odată ce se ridică deasupra stratului de nori; o furie casantă.
„We gather here today to say goodbye
'Cause you've reached the end of the line
The end of the line
The end of the line
The end of the line
You've reached the end of the line.“
Aceasta este linia. Acesta este sfârșitul.
Fiecare nou episod psihotic de pe album irigă planta uscată a morții, la poalele căreia am venit să zăcem, sub soarele acela, sub biciul acesta, sub ascuțișuri și contondențe oarecare. „Broken, Beat & Scarred“:
„Through black days
Through black nights
Through pitch black insights.“
Negru, negru și negru. Viu înseamnă muribund, iar muribund înseamnă muribund. „The Day That Never Comes“ este singurul lucru pe care ți-e dat să-l mai aștepti de această parte a morții.
„No, the sunshine never comes
[...]
Hide in yourself,
Crawl in yourself,
You'll have your time.“
„All Nightmare Long“ – recunoaștem metafora, de-a lungul întregii sale lungimi, pentru că ea poartă amprentele noastre. Amprentele se iau numai cu sânge. Extensia se măsoară numai în coșmaruri.
„One, two
Luck. Runs. Out.
The light that is not light is here.“
Nu poți sări peste niciuna din treptele albumului, la fel cum nu poți sări peste nicio moarte. Nu de lucrurile care ne zdrobesc să ne temem, ci de cele pe care nu le putem ocoli.
„Cyanide“ ne amintește refrenul eliberării: mai întâi sinuciderea. Apoi, mai vedem.
„Suicide, I've already died
You're just the funeral I've been waiting for.“
Sinuciderea este o consecință a morții. Se pictează un tablou al sinuciderii în nuanțe deschise, vii, cu unghiuri largi și linii destinse. Mirosul de mormânt este mirosul reconfortant al pământului reavăn:
„An air of freshly broken ground
A concrete angel laid right down.“
Mai departe, mai aproape, „The Unforgiven III“ pare o destinație. Adună tot ce mai era de adunat în jur și apoi ne oferă acest catren absolut, din care nu cred că mai există ieșire:
„How can I be lost
If I've got nowhere to go?
Searched for seas of gold
How come it's got so cold?“
Ce mai urmează după ce am fost deja imobilizați? Îl căutăm pe Iuda pentru a-l săruta. Aceasta este direcția adecvată. „The Judas Kiss“ adresează întrebarea familiară, mantra fiecărei dimineți:
„When the world has turned its back
When the days have turned pitch black
When the fear abducts your tongue
When the fire's dead and gone
So what now?
Where go I?“
Da?
„So what now?
Where go I?“
Da?
„So what now?
Where go I?“
Da?
„So what now?
Where go I?“
„Suicide & Redemption“ nu mai are cuvinte pentru că sinuciderea nu are cuvinte. „Redemption”? Da, dar mai întâi sinucidere!
Death Magnetic este o asimptotă a morții fizice. De-acum, deja:
„I start to see the end in me.“
Deloc întâmplător, albumul încetează convulsiile odată cu „My Apocalypse“. Nu Apocalipsă, nu o apocalipsă, ci apocalipsa mea. În fața vechiului blestem din „The Unnamed Feeling“, trezit și răscolit acum, este așezată lespedea funerară. (Rareori am întâlnit o descriere mai precisă a acelui sentiment prin care mă rătăcesc… zilnic? Chiar acum?) De-acum, îi aparținem. Murim, apoi oftăm și ne încordăm pumnii în formă de gânduri defuncte, în formă de sicriu. Un sicriu infinit care nu poate fi niciodată umplut.
Death Magnetic este un sicriu pe care îl folosim pe post de barcă, pentru a pluti pe apele Styxului.
Înainte de conturarea și solidificarea Death Magnetic, Metallica a prezentat live o piesă consemnată drept „The New Song” sau „Death Is Not the End” (acesta fiind unul dintre versurile-cheie). În cele din urmă, creația respectivă nu a mai fost inclusă pe album, fiind dezasamblată, iar părți instrumentale luând direcția altor piese din tracklist. După ce Death Magnetic se încheie, am impresia că „Death Is Not the End” era, de fapt, o teribilă amenințare. Să sperăm că este. Să sperăm că este.
Vârful cel mai înalt: „The Unforgiven III”.
