În lista de „13 albume românești din 2025“ scriam despre trupa Bluebell Creeper și singurul album de studio lansat până în prezent, Mind the Gap: „Apetența nețărmurită a expresiei. Intenția sau intenționalitatea din spatele unui filament muzical nu trebuie niciodată expuse. Trudește pentru catharsis.” Editând și pregătind pentru publicare acest interviu, desigur, cu Mind the Gap curgând în fundal, am realizat că, pentru mine, ultima propoziție reprezintă un adevărat prospect pentru întreaga experiență muzicală Bluebell Creeper. La fel ca atunci când îți propui să te afunzi în meditație sau reflecție, știi că nici aici nu ți se va oferi nimic în mod facil – va trebui să-ți câștigi, să-ți meriți eliberarea. Dacă nu ții pasul cu mintea ta sau cu Bluebell Creeper, vei rămâne în urmă, în voia sorții.
Bluebell Creeper și-a revendicat dreptul la existență în anul 2023 – iar primul EP, sesiunea live intitulată Where the Rivers Flow High, demonstra deja că manierismul indigo convențional nu avea să își găsească nicidecum locul în repertoriul ideatic al trupei. Fiind vorba despre o formație sui generis, ne-am propus să aprofundăm experiența, îndreptând microfonul metaforic înspre purtătoarea de voce, Andreea Micu-Mihăescu, care a avut bunăvoința de a ne invita într-un periplu prin viziunea sa artistică.
După lectura acestui interviu, vă recomandăm, de asemenea, să aprofundați subiectul Bluebell Creeper, astfel:
- urmărind videoclipul realizat de Stray Lights cu cel mai recent single al trupei, „Villains”, surprins live în clubul Control (disponibil și la finalul acestui articol);
- luând parte la revoluția aversiunii față de concesii;
- rememorând concertul susținut alături de Green Prophet @Encore Club (23.11.2025);
- călătorind înapoi în timp, către un alt interviu, despre o altă formație, acordat de basistul Bluebell Creeper, Adrian Iosif.
Numărul Trei: Voi începe cum se cuvine, adresându-ți o întrebare legată de trecut. Te-am văzut prima dată live ca solistă Visions of Madness. Au existat și alte proiecte muzicale în care ai mai fost implicată anterior?
Andreea: Da, a mai existat un proiect, pe care îl privesc cu drag și indulgență, având în vedere etapa de atunci și înapoi în prezent, după mai bine de 15 ani. Era o combinație de melodic hc punk & ska.
Numărul Trei: Comparativ cu aura hardcore-punk care înconjura sound-ul Visions of Madness, Bluebell Creeper pare o aventură stilistică destul de diferită. A fost această deplasare a ta către un registru mai experimental bazată pe o decizie conștientă sau mai degrabă o evoluție naturală, venită de la sine?
Andreea: A fost un mix, în ideea că mi-am dorit tot timpul să explorez și alte zone, dar și o evoluție ca ani în care am încercat să găsesc cele mai ok registre pentru mine și cred eu, am făcut tot posibilul să nu urmăresc rețete. Nu am fost niciodată setată pe un stil anume, îmi place foarte mult ideea de a pendula prin mai multe genuri, fără un șablon prestabilit. Deși suntem cu toții influențați de ceea ce ascultăm, e foarte important să distilezi tehnicile vocale și să găsești acea amprentă specifică ție și să nu te pierzi în „ar trebui să sune așa”. Nu, ar trebui să sune ca tine. Există timbre similare, însă abilitățile, starea cu care cânți, abordarea și cum îți împachetezi „produsul” fac diferența.
Numărul Trei: O trăsătură Bluebell Creeper, care, în opinia mea, iese în evidență încă de la primul contact, este intensitatea, aș spune, literară a textelor. Pare că există o poveste în spatele fiecărei piese și o intenție în spatele fiecărei idei exprimate prin glas. Ne poți spune câte ceva despre procesul efectiv de compunere a versurilor? Ce te inspiră și cum controlezi această inspirație, canalizând-o către forma finală?
Andreea: Există o poveste în spatele fiecărei piese și am două modalități de a scrie versuri: fie ascult instrumentalul și mă las ghidată de ce-mi transmite, și mai rar, am cateva versuri pregătite, însă le adaptez tot timpul, în funcție de asocierile pe care le fac, la nivel de concept.
Inspirația vine din pasiunea mea pentru filme, cărți (sf, weird fiction), fashion, mythical creatures, cultura japoneză (anime, manga, wabi sabi), pop culture/artele vizuale (ca o umbrelă mai mare), din experiența mea de viață, dar și din ipostaze pe care nu le-am trăit, însă reușesc să romantizez cumva un scenariu și mi-l însușesc stilistic ca și cum l-aș fi trăit. Îmi place să creez universuri. Cu fiecare canal creativ cu care intru în contact, reușesc să înțeleg mai bine lumea din jurul meu și să adaptez acel layer, într-un mod total neașteptat atunci când abordez o piesă; de la cum setez cadrul, cum echilibrez pasajele instrumentale față de cele cu voce, până la teatralitate, intonație, melodicitate sau forță. Și mai plastic, fiecare sound îmi schițează o poveste sau îmi deschide o sumedenie de tab-uri.
Numărul Trei: Un alt aspect care atrage imediat atenția este artwork-ul remarcabil și foarte aparte în care este învelit discul Mind the Gap. A fost acesta realizat în baza unei direcții specifice solicitate de voi sau creatorul, Alexandru Daș, a avut libertate totală?
Andreea: A pornit de la piesa „Yuki-Onna” și de acolo am gândit brief-ul, din dorința de a păstra această direcție, culeasă din mitologia și folclorul japonez, animale reprezentative, yokai sau povești despre monștri și spirite, ființe ciudate și supranatural. Alexandru a adunat toate elementele descrise și le-a așezat frumos pe muzica noastră, luând în calcul versurile, albumul ca tot, dar și bucățile care au creat artwork-ul final.
Numărul Trei: Ce fel de stări, sentimente, emoții au generat, în ansamblu, albumul Mind the Gap? Este un album furios? Anxios? Exuberant? Pesimist? Romantic? Oniric?
Andreea: Este un album ca o călătorie sau un carusel de stări.
Când nu te aștepți să iasă din convenție, tocmai atunci te ia prin surprindere. Piesele au acel fir roșu care poate fi definit și prin cuvintele enumerate de tine, dar funcționează și ca mici povestiri suprarealiste sau ca un mix între mitologie, introspecție și alienare urbană. Se trece de la visare, la confruntare și culminează cu un fel de acceptare melancolică.
Numărul Trei: „Villains / We are all villains / Wishing terrible things.” Privești muzica drept o formă de escapism sau, din contră, consideri că ea poate și chiar trebuie să reprezinte un ghimpe în inima societății și a realității? Să evadăm sau să ripostăm prin muzică?
Andreea: Ambele. Daca tot asculți o trupă, vrei să trezească ceva în tine, nu? Cred că muzica te ajută să evadezi în sensul că îți dă o pauză de la viața de zi cu zi și te ajută să ajungi în spațiul ăla unde nu te mai simți singur și neînțeles, iar pentru un moment pare că ai primit răspunsurile pe care le căutai. Că tot ai menționat de „Villains”, atunci când am început să scriu versurile m-am gandit mult la Harvey Dent (Two-Face) și cum în fiecare dintre noi se află un antagonist sau un justițiar, ca un efect al societății în care trăim.
Numărul Trei: Ce așteptări poate și ar trebui să aibă de la viitor o formație underground din România, care nu ia în calcul să își vândă libertatea artistică doar pentru a intra în grațiile Marelui Algoritm? Este activitatea în underground, în esență, hedonistă, reducându-se la satisfacția de a lansa un album de care ești mulțumit sau de a trăi intens concertele pe care le susții?
Andreea: Este despre a simți ceva mai presus de propria persoană. Eu cel puțin asta simt când sunt în public și mă conectez cu o trupă. E ca un parfum care te poartă prin diferite sertare ale vieții, cu bune, cu rele, cu acceptare, înțelegere și o stare generală de apartenență. Atunci când sunt pe scenă, trăiesc intens fiecare piesă pentru că îmi dau frâu liber să fiu în afara normelor sociale, fără filtre, people pleasing și alte vrăjeli. Să exiști doar în momentul ăla și nimic altceva e înălțător.
Iar satisfacția vine din faptul că patru oameni reușesc să lucreze la unison, să-și aducă fiecare aportul pentru a crea o identitate muzicală și că în tot demersul ăsta ți-ai găsit tribul.
Numărul Trei: Prin ce alte domenii artistice obișnuiești să mai cutreieri? Există și artiști din afara sferei muzicii care te inspiră în mod special?
Andreea: Urmăresc mulți artiști pe Instagram, bifez anual cel puțin un muzeu, găsesc constant ceva de cumpărat în librării, și cum spuneam mai sus, dar cu alte cuvinte, am nevoie de inspirație, să „plonjez“ în universul cuiva și să-mi iau de acolo ce-mi trebuie pentru a crea și eu la rândul meu. Artistul meu preferat este Salvador Dalí și singurul artist cu care simt o conexiune aparte. E ceva intrinsec, care nu are nevoie de cuvinte, dar cu siguranță m-a influențat, iar faptul că am interacționat pe bune cu creațiile lui atunci când am călătorit, a fost și mai personal. Și pe principiul, ce-ți vine imediat în minte, ar mai fi și Quentin Tarantino ca direcție artistică, dar și prin creionarea personajelor.
Iar atunci când vreau să mă deconectez, mă încarc întotdeauna din lumile create de Ray Bradbury, Arthur C. Clarke, C.S. Lewis, Philip K. Dick, China Mieville sau Neil Gaiman.
Las și câțiva artiști de pe IG: @kotaro_chiba, @dead_seagull, @ito_chiekosan, @cosmoillustrator, @deathandmilk_, @jmfenner, @jamesjeanart, @kikocapile, @_virgina_mori_, @caitlin_hackett.
Numărul Trei: Acum să încheiem, ca întotdeauna, cu viitorul. Care va fi următorul pas pentru Bluebell Creeper, după „Villains”?
Andreea: „Villains” reprezintă o maturizare a sound-ului nostru, iar de acum încolo cred că o să devină foarte interesant din punct de vedere compoziții. Momentan meșterim ceva în sala de repetiții, deci e foarte posibil ca în toamna aceasta să auziți ceva fresh.
În loc de încheiere, shout out colegilor mei talentați, care mă motivează să ies din zona de confort, să mă dezvolt și în fond să evoluăm împreună.
Mulțumesc și ne vedem la concerte!
Video shooting & sound mix: Stray Lights
